În licee, “vânătoare” de chiulangii

* Într‑o singură oră, aproape 50 de “capturi”

Absenteismul în şcoli pare să fi atins cote mai mult decât alarmante. Acesta este motivul pentru care reprezentanţii Inspectoratului Şcolar, ai Inspectoratului Judeţean de Poliţie, ai Jandarmeriei şi ai Poliţiei Comunitare au organizat, ieri, un raid prin împrejurimile şcolilor şi prin barurile unde liceenii îşi fac uneori veacul. Startul s‑a dat de la Secţia I. Ne‑am împărţit în două echipaje, fiecare cu ţinte precise: un grup pentru Grupul Şcolar de Marină şi “Cuza” şi celălalt pentru CNVA, Liceul de Artă, “Elena Doamna” şi “Traian”.
Alcool şi ţigări fără restricţie pentru liceeni
Comisarul‑şef Costel Dima, de la “Ordine Publică”, a împărţit oamenii pe echipe şi pe maşini. “O să aveţi ce scrie ‑ mă pune în temă ‑ noi suntem la a treia acţiune de acest gen, de la începutul anului. Ne propunem să facem câte una în fiecare lună. Am realizat deja două cu Secţia IV şi cu Secţia II. Am prins elevi prin baruri, serviţi fără probleme cu alcool şi ţigări, chiar dacă erau minori. Am dat amenzi destul de Ťgraseť barmaniţelor. Să vedem acum ce găsim”, spune comisarul‑şef, pregătindu‑şi camera de filmat, pentru a “imortaliza” dovezile.
De ziua ta, iubito, în dar ţi‑am adus poliţia
Ne urcăm în maşini, fiecare cu “armamentul” din dotare. Staţii, aparate foto, agende şi pixuri. Eu am “picat” în echipa care mergea la barurile din port. În prima cârciumă în care intrăm, capturăm o minoră, elevă la “Marină”, în clasa a X‑a. E cu prietenul ei, are flori ascunse într‑o sacoşă. Pe masă, suc. Inspectorul general‑adjunct, Mitică Dudău, scoate ameninţător “armele”: foile de hârtie şi pixul. Notează conştiincios nume, clasă, ora la care ar fi trebuit să fie domnişoara şi profesorul. Fata tremură din toate încheieturile. “E ziua ei”, încearcă să o scuze prietenul. Aici poliţiştii şi jandarmii îşi intră în drepturi. Îl legitimează. Ghiciţi unde lucrează: la Poliţia Comunitară!
Cu Tudor Gheorghe, în goană după chiulangii
Afară în stradă, profesorul de sport de la “Marină” – Tudor Gheorghe – a capturat deja câţiva chiulangii de la liceul său. “De ce nu sunteţi la ore?”, îi întreabă scurt. Răspunsul e bâlbâit, ezitant, cuprinde mulţi “ă”. E clar, sunt bolnavi. De chiul. Şi boala are recidivă. Pe toţi îi încondeiază inspectorul general‑adjunct pe lista sa. Între timp, mai apare un grup. Şi încă doi elevi. Lista creşte. Facem apoi turul barurilor de pe faleză. Tudor Gheorghe ne asigură că vom găsi sigur “clienţi”. Dar barurile sunt goale. Aproape nu ne vine să credem. Agentul‑şef de la Secţia I, Vasile Tănase, e convins că găseşte el “muşterii”: “E cald, nu mai merg în bar. Veniţi cu mine la garaje. Acolo se adună, fumează şi beau. Sau la etajul XI, la blocul B”. Nici picior de chiulangiu. S‑au vorbit între ei�
Drumul la şcoală, prin bar
Profesorul de la “Cuza” ne serveşte de ghid prin barurile din zona “Potcoava”. Nici aici nu prea avem noroc. Patronul de la “Place” ne dă însă un pont: “Veniţi dimineaţa, între 8,00 şi 9,00. Atunci e barul aproape plin. Vin la cafea”. Aşa că ne facem şi noi o idee (poate află şi părinţii cu ocazia asta) că, pentru unii, drumul spre şcoală trece prin bar.
La Poliţie se numără… chiulangiii
După aproape o oră, sunăm retragerea spre Secţia I. Se întoarce şi celălalt echipaj. Suntem la bilanţ: 29 plus 19 elevi prinşi în flagrant. Inspectorul şcolar Mihai Şonei, care a mers cu cealaltă echipă, ne informează. Chiar şi CNVA‑ul are “faliţii” lui. Pe terasă la “Rotterdam”, fosta “Copacabana”, şase fete dintr‑un foc. Grădina Publică plină de elevi ieşiţi să se sorească şi să aştepte colţul ierbii. Paleta instituţiilor de la care provin e destul de largă: CNVA, “Elena Doamna”, “Traian”, “Auto”, “Marină”. Aproape 50 de chiulangii surprinşi într‑o singură oră, numai într‑o parte a Galaţiului, asta spune ceva. Situaţia e destul de neagră. “La şcolile de arte şi meserii se desfiinţează clase întregi pentru că, din chiul în chiul, elevii se învaţă să nu mai vină deloc la şcoală. Aşa se face că de la o nevinovată lipsă de la ore, pe motiv că “ne mai distrăm şi noi”, se ajunge la abandon şcolar, în final. Pentru că şi chiulul e o boală care se vindecă destul de greu şi, din ce în ce mai multe cazuri devin “incurabile”. E un subiect generos, asupra căruia vom reveni. Mai ales că acţiunile celor patru instituţii care conlucrează la acest proiect comun de prevenire a abandonului şcolar vor continua.

Mamă ce surpriză… elevi de a 12 a care chiulesc… chiar şi de la LVA… ) ce descoperire… cu tot respectul pentru publicaţia de faţă asta mi se pare o acţiune absolut inutilă… am colegi care au fost în cel Rotterdam la momentul respectiv… şi eu mă duc dimineaţa să-mi beau cafeaua acolo… câteodată am ore câteodată nu… joia de exemplu am informatică şi religie… dacă vreunul dintre voi stă la orele astea în loc să se ducă la o cafea şi apoi acasă să-şi înveţe la filosofie şi la geografie să-mi spună şi mie… chiulul se pedepseşte cu absenţă. Cât despre alcool în Rotterdam nu prea am văzut sincer sa fiu. Şi omiteţi un lucru foarte important. Mulţi sunt majori – mulţi sunt a 12 a. După stresul de 6 – 7 ore pe zi cred că mai avem dreptul şi la o cafea. Liniştiţi! As aprecia acţiunea Poliţiei dacă întâi ar rezolva lucrurile importante: gen furturi, violuri, crime. Câţiva zeci de elevi care chiulesc nu fac rău societăţii. Iar dacă dumneavoastră domnilor îmi spuneţi mie că n-aţi plecat niciodată la o cafea În loc de o ora de latină în care eşti stresat cu De Bello Galico eu îmi scot pălăria.
Aşa că, în concluzie, LĂSAŢI!

8 martie fericit…

Ziua Internaţională a Femeii, alias 8 martie a ajuns pentru noi, est europenii recent europenizaţi un prilej de a celebra din nou un fel de Sfântul Valentin. Aceleaşi inimioare roşii pe băţ cu zuluf, aceleaşi inimioare din pluş care spun „I love you” de trei ori, aceeaşi comercianţi care dau orice cinci lucruri la preţ de patru. Felicitările şi abordările personale nu mai sunt la modă, ci doar cărţile de la Helen Exley de la Humanitas care au acelaşi mesaj: „Cea mai bună mamă/iubită!”

Apoi mergem să cumpărăm cadoul propriu zis. Bijuterii, maşini noi, lanţuri din tinichea cu mărţişor, ceasuri scumpe şi femei cu genţi Hermes încântate de noua achiziţie. E un haos total în toate magazinele şi o îmbulzeală de nedescris la florării. Lumea aleargă după cadouri cât mai scumpe la ofertă.

Ţin minte că atunci când eram şi mai mic decât acum la şcoală o zi întreagă desenam felicitări pentru mama. Majoritatea erau cu ghiocei, sori şi prinţese. Le coloram viu şi scriam stângaci 8 Martie şi La mulţi ani, mama! Mai făceam una şi pentru învăţătoare şi o duceam la catedră împreună cu cele trei clasice garoafe cumpărate cu o seară înainte. Era o perioadă frumoasă în care mă bucuram enorm de bomboana „Silvana” pe care o primeam de la învăţătoare şi de reuşita unei felicitări, în viziunea mea, reuşite. Ştiu şi că îi ceream tatălui meu bani dimineaţa, fără să vadă mama şi-i cumpăram diverse lucruri – nesemnificative ca valoare financiară – după şcoală într-o grabă extraordinară ca să nu cumva să întârzii şi să-şi dea seama. Nu sunt nostalgic neapărat ci doar un pic trist când văd că lumea a uitat de fapt că a venit primăvara. Simţeam altfel atunci. Poate şi pentru că eram mai mic decât acum şi problemele erau aproape inexistente în ceea ce mă privea. Sau poate pentru că într-adevăr era diferit. A şi vă mai amintiţi poza de la grădiniţă din spatele panoului albastru pe fundalul căreia era scris cu caractere mari şi roşii 8 Martie? Tare mândru eram când o aduceam acasă. În rest, eu vă urez o perioadă plină de fericire pe toate planurile alături de oameni de calitate, un zâmbet larg şi plimbări lungi prin parc.

A înnebunit lupu’!

Domnule cititor, nu ştiu ce se întâmplă cu CTP. Deci cred că a clacat. Ceva s-a întâmplat oricum cu dumnealui. Cum, domnule să-i ia CTP apărarea lui Băsescu în faţa lui V. Stan? Am trăit s-o citesc şi pe asta. A scris domnul CTP un editorial în care spunea ca V.Stan urlă, zbiară, că are laptop şi că dedică melodii unor politicieni. Aşa şi? Să nu uităm de cine vorbim totuşi. Nici domnul CTP nu e un exemplu de calmitate mediatică, ci din contră. Nici moderaţia nu-l caracterizează pe domnul în cauză. E adevărat are şi domnul Stan scăpările sale, exagerările sale – unele chiar amuzante precum Domnule Gâdea… la fiecare început de frază – dar ce-i corect e corect. Le zice, domnule şi le zice bine! Aseară la Sinteza Zilei Stan ne demonstra cum de fapt CTP spune „Tutunul dăunează grav sănătăţii” cu ţigara în gură. Şi CTP îl insultă pe Băsescu şi-i spune că are replici feminine. De altfel, Băsescu nu s-a plâns niciodată de emisiunea domnului Gâdea. De CTP da. Deci care e concluzia doamnelor şi domnilor? A înnebunit lupu’! Cred cu tărie asta. Dacă în ignoranţa mea aveam un respect extraordinar pentru CTP pentru ceea ce scrie, pentru modul caracteristic de a expune lucrurile, pentru întreg demersul său în jurnalismul românesc acum tind să mă caracterizez ca un mare prost… Păcat totuşi că ne pretăm la astfel de lucruri domnule CTP şi că au ajuns alţii cu un grad mult mai mic de inteligenţă şi experienţă ca dumneavoastră – eu, de exemplu – să simtă nevoia să vă dea lecţii de morală şi deontologie…

A venit primăvara…

Şi uite că a venit şi primăvara… a venit şi soarele… a venit şi carnetul meu de şofer după atâtea luni în care vedeam praful depunându-se pe automobilul din faţa blocului )… Azi sunt mândru de mine… Da mă uite că am ajuns să spun şi asta… dar îmi trece repede, staţi liniştiţi.
Şi trecând peste momentul de mândrie, chiar sunt foarte bucuros că în sfârşit pot şi eu să mă plimb pe 10 m de faleză pe care îi mai avem după ce s-au gândit edilii să facă centru de epurare în singurul loc de promenadă al Galaţiului. Vă iubesc, domnule primar ! Vă voi vota cu zel … şi nu cred că-s singurul. Mă mai bucur şi că de acum o să se poarte haine din ce în ce mai mici şi mai mulate pe corp, că vor răsări fustele scurte care le vor face bărbaţilor venele să crape, că voi porni aerul condiţionat şi voi uita să-l opresc, că n-o să se poată respira prin clase şi că vom merge cu rolele să ne rupem mâinile şi picoarele. Şi să nu uităm de cinstea interminabilă dintre 1 şi 8 martie, de cafelele plătite şi de lipsa banilor pentru ţigări.
Şi totuşi, chiar mă bucur că a venit primăvara… Suflete calde vă doresc şi o mână pe care s-o ţineţi cu drag de fiecare dată când ieşiţi din casă…

Salvatorii natiunii…!

Dacă aţi urmărit în ultimele 2 zile „Sinteza zilei” probabil aţi sesizat deja acţiunile partidului prezidenţial. Înregistrări cu telefonul mobil comuniste, dar mai rău de atât chiar inexistente şi, dacă se poate şi mai rău, existente dar care nu-şi fac apariţia datorită unei comenzi de mai sus. Război civil în P.D. pe bani publici şi nervi privaţi. Nu vreau să-mi manifest convingerea de stânga aici pentru că sunt probleme şi acolo. Au fost probleme şi înainte în guvernul Năstase. Dar ori diplomaţia ori cultura politică au făcut ca acele lucruri să fie doar se sesizabile, intuite şi dezbătute de analişti. Aici însă, avem parte de jaf la drumul mare… Domnul Murgeanu este o doamnă de companie reprezentativă pentru scena politică care, pe lângă limbajul de cartier rău famat, deţine şi un demagogism dus la extrem. Să declari în anul 2008 într-o ţară cu pretenţii europeane că-ţi înregistrezi colegii, că ai avut un angajament cu Securitatea – deşi vestitul CNSAS spune nu ai colaborat cu Securitatea – fără să fii linşat mi se pare o absurditate şi o atitudine revoltătoare. Nu există nici măcar o declaraţie oficială din partea domnului Boc sau alţi magnaţi importanţi care, uitaţi-vă doamnelor şi domnilor ţin frâiele României. Aceşt domn apare pe un post de televiziune şi mint cu neruşinare. De ce? Pentru că nu există consecinţe. Acest domn si cei din aturajul sau politic îşi permit să manevreze tot ce mişcă în spaţiul autohton şi nu pot fi traşi la răspundere. Unde e gloriosul sistem neticăloşit promis? Unde sunt râurile de lapte şi miere? Unde se trăieşte domnule Băsescu bine? Nici măcar la nivel ideatic şi intelectual nu se poate trăi decent. Mi-e jenă, mi-e scârbă şi îmi e lehamite de ceea ce dumneavoastră numiţi program politic. Îmi pare rău că n-am porniri extremiste care să se concretizeze. Îmi pare rău că-n această ţară nu mai există un Ştefan cel Mare care să aibă curajul să-i decapiteze pe toţi cei care-şi bat joc de popor. Păcat că am zis nu comunismului degeaba. Păcat că au trudit părinţii noştri ca nişte sclavi pe plantaţie ca să fie tot la fel ca înainte. Şi, domnule Preşedinte, „zoaiele” de care vorbiţi în stilul caracteristic sunt îngroşate cu succes de dumneavoastră şi de cei care vă stau la picioare.
Am un comentariu totuşi şi despre domnul Boza, contracanditatul Elenei Băsescu de la care s-au iscat toate acestea. Cu un discurs bun, cu termeni admirabili şi o aparentă coloană vertebrală, domnul Boza încearcă să ne convingă – ceea ce Băsescu făcea odinioară – că trăieşte într-un sistem nedrept pe care-l poate schimba dacă i se acordă credit. Fie prin cuvinte pretenţioase, tactica lui Boza, fie prin lacrimi, tactica stimabilui, cam aceleaşi lucruri se întâmplă. Este clar că ne ia un pic de proşti. Adică îmi spuneţi mie că Domnul Boza are intenţia de a mai deţine funcţia de Secretar General al OT PDL după ce face toate acestea, după replici acide la adresa lui Boc şi votul de neîncredere în ceea ce-l priveşte pe Băsescu? Nu, domnilor. Domnul în cauză doreşte publicitate. Intuiesc că după ce se va fi terminat acest scandal, va apare pe undeva şi va spune că nu mai suportă ceea ce se întâmplă în Partidul Democrat Liberal şi va fi prezentat drept un erou truditor al patriei de un alt leader politic. Se va înscrie în alt partid de unde-şi va continua demagogiile – ce-i drept inteligente şi intelectualizate – cu un mult mai mare succes. Spunea astăzi domnul Vulpe prin intermediul telefonului că şi-a ratat domnul Boza cariera politică… din contră! De abia acum şi-o începe printr-o lovitură chipurile dureroasă pentru că o dă partidului în care crede cu tărie. Cu siguranţă asta îl va ajuta să-şi atingă scopurile. Şi anume să ia bani publici, să-i investească şi apoi să trăiască liniştit când o fi bătrân cu o pipă în gură povestind istorie şi bând whisky de cea mai bună calitate într-o vilă din Pipera.
Aşa e în politică, stimabililor! Doar aşa se poate lucra… pe la metrou!

Prost gust la drumul mare…

Locul unde, de Sfântul Valentin, iubirea nu ţine seama de sex
de Daniel BEFU | 16 FEBRUARIE 2008

În 45 de minute, şase cupluri de lesbiene şi cinci de homosexuali s-au căsătorit într-un club gay din centrul Bucureştilor

„Daniel, iei în căsătorie pe Marius, să-l iubeşti, să-l respecţi, să ai grijă de el până când moartea vă va despărţi?”

Club gay într-o pivniţă, la 50 de metri de biserica Sfântul Gheorghe din Bucureşti. E seara de Sfântul Valentin, cândva bărbat şi el, acum sanctificat. La ora zece fără cinci, DJ-ul face un anunţ: „Fete, băieţi, dacă mai aveţi make-up-uri, mai aveţi timp pentru a vă finisa acum. Pregătiţi-vă că oficializăm căsătoriile între parteneri. Ofiţerul străii civile este aici, preotul este aici”.

Toaleta unisex e plină ochi de miri şi mirese nebărbierite. Andrei, una dintre mirese, păzeşte o uşă de veceu cu zăvorul stricat: „Nu intraţi, e cineva înăuntru”. Dinăuntru iese înşurubând căpăcelul unui tub de unguent, un ochelarist mic. Îi întinde tubul lui Andrei (mireasa), care-l vâră discret în poşetă. Satisfăcut de ţinuta de nuntă, Andrei îi zâmbeşte lui Andrei cel din oglindă: Pe cracul drept al pantalonilor de in albi şi-a tras o portjartieră mov. În ton cu ea şi-a pus pe umeri un şal liliachiu, iar decolteul cămăşii brodate cu floricele îi dezveleşte pieptul epilat. Buzele-i lucesc, ochii îi sclipesc, dar parcă lipseşte ceva. Scotoceşte prin nimicurile din poşeta de pe umăr, scoate o sticluţă de parfum şi pufăie de zor până se-nconjură de un nor de vapori.

Boxele încep să fredoneze marşul nupţial şi Andrei ţipă ascuţit: „Aaaa! Aaaa începuuut!” şi, alergând pe vârfuri, trece din budă în sala de ceremonii unde, ofiţerul stării civile (cu o eşarfă tricoloră!), celebrează mariajul primului cuplu de gay: „Repetăm acelaşi text pe care l-au repetat şi alţii de mii de ori înaintea noastră. Ne-am aduntat împreună aici pentru a fi martori căsătoriei lui Daniel şi Marius. Dacă este cineva prezent care are ceva de spus împotriva acestei căsătorii este chemat să spună acum sau să tacă pe vecie”.

De la o masă: „Eu. Îi vreau pe amândoi”. Râsete, apoi din nou solemn, după ce le pune coroniţe de plastic pe cap: „Daniel, iei în căsătorie pe Marius, să-l iubeşti, să-l respecţi, să ai grijă de el până când moartea vă va despărţi?”. „Da”. „Marius, îl iei în căsătorie pe Daniel, să îl respecţi, să îl iubeşti până mâine dimineaţă sau până când moartea vă va despărţi?”. „Da”.

Li se pun inele de inox pe deget, se dă cadou un set de ceşti chicioase, ambalate într-o inimioară de carton, şi certificat de căsătorie în dublu exemplar. „Cu puterea cu care am fost investit, vă declar soţ şi soţie. Adică parteneri de viaţă. Puteţi săruta partenerul”.

Sărind peste detalii, în 45 de minute s-au căsătorit şase cupluri de lesbiene şi cinci de homosexuali. Ceremonialul s-a încheiat cu imnul clubului: „I’m proud to be gay…when I’m eating I’m gay…my dog is gay…my mother is gay…my manager is gay”. A urmat o seară gay.

Procedee de curtare gay

Pe ringul de dans, palme bărbăteşti pipăie pofticioase fundurile de masculi. Partenerii de acelaşi sex se încing în săruturi lungi, cu limbi încolăcite şi obraji supţi, pâlcuri de gay se cuplează în trenuleţe al groazei în care fundurile se mişcă ritmic înainte şi înapoi.

Două fete bondoace se ling în picioare lângă o masă pe care se odihnesc două pahare cu vin roşu şi o sticlă de 750 ml. Mă îndrept spre bar, când mâna unui tânăr mă atinge la prohab. Tresar, dar îmi spun că în aglomeraţia din club, accidente se mai pot întâmpla.

Comand un suc, dau să mă întorc şi… „Ai un păr frumos”, îmi spune un băiat cu părul creţ şi umflat. „Vrei să facem schimb?” (n.r. de păr). „Pe mine mă cheamă Mihai. Pe tine?”. Mă bâlbâi. Îmi cere ID-ul de mes. Mă blochez. Se prinde şi se scuză că m-a luat prea rapid: „Doar dacă simţi că-ţi vine să-mi dai ID-ul. Nu te forţez”. Transpir. „Eşti mişto, ştii?” Şi-mi cere numărul de telefon. „Eu merg la baie. Vii şi tu?”.

Mă scuz că am de dat un telefon, simte şi mă lasă în pace. Stau la bar şi privesc în jur precaut. Mai bine nu priveam. Lângă mine s-a şi aşezat tânărul în pantaloni de piele, care cu un ceas în urmă mă atinsese din „greşeală” la prohab. Dansează la o distanţă periculos de mică, tot mai mică, până când fesa lui dreaptă se lipeşte de pulpa mea stângă. Nu-i tot.

Mâna „blestemată” face ce face şi-mi nimereşte iar prohabul. Mă refugiez lângă un bodyguard al localului, convins că am scăpat. Când ridic privirea, la un metru în faţa mea, „tipul” îmbrăcat în piele mă măsoară din cap până-n picioare ca pe-o femeie bună, şi când privirea ni se intersectează îmi zâmbeşte complice. Mă încrunt la el şi se întoarce la dansul lui.

Devin paranoic. De două ore mă urmăreşte un individ mic şi slab. Sigur e un bodyguard deghizat, care vânează jurnalişti şi de-abia aşteaptă să calc strâmb să mă dea afară din club cu un şut în fund. Ca să-i spulber bănuielile, intru în vorbă cu un gay inofensiv. E uscat, are o faţă de vulpiţă şi pare copil. Îl cheamă Radu. Bodyguardul deghizat în civil face o moacă de gay rănit, face stânga împrejur şi începe să se lingă cu un amic mai vechi.

Eu rămân cu Raul pe cap, puşti de 19 ani, student la ştiinţe politice în primul an. Aflu că-i solo. Nu-i prea place în „Purple”: ”S-a stricat în ultima vreme. Acum e plin de ţigani care ies la produs. Uite. Aia e Naomi (n.r. un travestit notoriu), o paraşută. Mi se pare jenantă. A ieşit la produs în Germania şi acum apare la televizor şi se dă mare”. Naomi e un tânăr efeminat cu pielea mai tuciurie, îmbrăcat cu blugi cu talie joasă de femeie şi body, care dă din buric de parcă are motor.

Raul stă retras fiindcă nu prea mai poţi să dai de gay de calitate: „Când îi vezi cât de afectaţi sunt când deschid gura, ţi-e silă de ei. Ca să nu mai zic de semidocţi. M-am combinat odată cu unul şi m-a întrebat: «Părinţii tăi ştie?». Când l-am auzit cum vorbeşte ca Vanghelie i-am zis: «Nu, mersi» şi ne-am despărţit. Deşi clubul gay se închide la patru, pe la trei şi ceva barmanii au scirs pe o placă mare: „Plecaţi acasă. S-a deschis metroul” şi homosexualii s-au răsfirat fiecare pe la casele lor.

Cu un gay în Green Hours, la o cafea

Raul s-a emoţionat ca o fată mare când am acceptat să ne vedem dimineaţă la o cafea în GreenHours, localul lui preferat. Acolo mi s-a destăinuit: „Sunt un tip complex, şi superficial dar şi foarte profund. Pot să citesc şi Schopenhauer şi Kant în acelaşi timp pot să particip la o paradă gay. Am fost la Sibiu cu fostul meu iubit şi n-aveam nici o treabă să ne sărutăm în Piaţa Mare şi în toate localurile de pe-acolo”. S-au despărţit acum câteva luni, pentru că iubitul lui, student la filozofie în anul trei, era cam nebun, „iar eu sunt foarte critic şi când ne-am despărţit i-am spus toată lista pe bandă în faţă. L-a durut, dar aşa-s eu, direct”.

Raul pune suflet în relaţiile cu alţi bărbaţi, e din fire fidel şi-i protejează de derapaje şi pe tovarăşii lui. Iată o speţă complicată: „Era să mă bat cu Blondul (n.r. client fidel al clubului) în Purple din cauză că Alex (n.r. prieten şi fost coleg de liceu al lui Raul) avea un iubit la Iaşi şi na! eu mergeam cu Alex în club şi ăsta se tot dădea la Alex şi mă tot băgam între ei spunând că Alex are iubit. El s-a luat de mine, că: «Ce te tot bagi între noi?»”. Mă simpatizează, aşa că îmi dă întâlnire pentru a doua zi (n.r. astă seară) la un alt club de pederaşti: „Queens”. N-am avut curaj să-i spun că nu-l voi însoţi, ca să nu-l rănesc. În clipa în care scriu acest text, Raul mă sună disperat la telefon, dar nu-i răspund. Mi-e greu să-i spun că documentarea s-a încheiat.

daniel.befu@gandul.info

De-a lungul timpului am învăţat să fiu rezervat în ceea ce priveşte vreun articol din presă. Plus de asta, am cunoscut pe pielea mea cât de greu e să scrii un articol cu care să-ţi mulţumeşti măcar cititorii apropiaţi. De publicul general nici nu mai vorbesc. O sa zică cei care citesc – sau nu J) – că am eu o problemă personală cu CTP şi cu Gândul. Doamne fereşte. CTP este un om pe care-l respect extraordinar de mult şi, de altfel, e un fel de idol în materie de jurnalism. În ceea ce mă priveşte, desigur.
Dar acest domn, pe numele său Daniel Befu, nu numai că habar nu are care e scopul unui ziar serios cum e Gândul, dar mai şi pretinde că a cunoscut un subiect pe care nu-l acceptă sau înţelege. Domnule Befu, dumneavoastră aţi auzit de deontologie – nu filosofică, că probabil vă depăşeşte – jurnalistică? Să zicem că nu. De demnitate aţi auzit? Nici asta. De respect de sine, domnule şi de coloană vertebrală aţi dat dovadă vreodată în viaţă? Nu vă cunosc şi nici nu-mi doresc, de aceea pe plan personal nu vă judec. Dar cum e posibil ca redacţia Gândul care nu e Can Can sau Libertatea să accepte acest articol? Cum e posibil ca un domn – mă obligă respectul de care vorbeam – să fie atât de jalnic încât să se simtă superior unei lumi din care pretinde că nu face parte? Şi, mai ales, cum e posibil ca dumneavoastră, domnilor şi doamnelor, în mare parte să-l aprobaţi?
Sunteţi de un grotesc de neimaginat, domnule! Sunteţi un om care intră pe uşa din dos- permiteţi-mi sintagma – într-o casă ca să fure un pix. Sunteţi un om sub demnitatea chiar şi a unui tabloid prost. Iar cei dintre dumneavoastră, dragi cititori care pretindeţi că nu aveţi nimic cu nimeni, dar aţi fugi de toţi cei care sunt diferiţi, vă urez o zi plăcută şi un trai fericit în a decide care dintre prejudecăţi o să vă omoare.
Şi Nota Bene: Cred că oamenii de calitate din Gândul ar fi putut să facă mai multe ca o asemenea oroare să nu apară într-o publicaţie care pretinde a fi respectată la cel mai înalt nivel intelectual…

Puţini am fost, mulţi am mai rămas!

Adevarul Literar si Artistic” 18 decembrie 2003

Nichita Stanescu – o ruda a lui Adrian Paunescu

Nu l-am cunoscut niciodata pe Nichita Stanescu.Daca ne-am fi vazut in viu, probabil ca nu mi-ar fi fost deloc simpatic – nici eu lui.Dar pentru ca nu ne-am intalnit niciodata, pot sa scriu despre un om alcatuit din cuvinte si imagini fara sa ma poata banui cineva ca as fi avut ceva personal de impartit cu el.
Dupa parerea mea, Nichita Stanescu reprezinta cel mai grav caz de fabricare a unei false valori artistice si morale din literatura romana.Artistic vorbind mi se pare o imensa nedreptate plasarea sa de catre lumea literara deasupra unor Marin Sorescu, Ileana Malancioiu, Leonid Dimov, Cezar Baltag, Ana Blandiana – ca sa dau doar cateva exemple.Cat priveste sfera moralei…
Imi amintesc ca pe o culme a confuziei zvonul raspandit prin carciumile literare si preluat de presa imediat dupa ‘89, ca N.S ar fi prevestit Revolutia prin nu stiu ce versuri cu “tineri” si “decembrie”.Asa ceva era fundamental imposibil, intrucat N.S a fost, pana la deceseul sau, in 1983, in mod constient si declarat, un stalp al sustinerii sistemului ceausist prin propaganda literar-artistica, o ruda a lui Adrian Paunescu.La inceputul carierei sale, el a facut acest lucru explicit.
Prima poezie din primul sau volum, Sensul iubirii ( 1960 ), se incheia asa: “Cu timpu-acesta boltii ii supun rubine si smaralde, ametiste/si caramida trupului mi-o pun/la ridicarea lumii comuniste.”.Ca sa nu lase loc vreunei umbre de indoiala, N.S isi dedica poeziile cui trebuia: Internationala – la aniversaea lui Vladimir Ilici (”va fi o judecata neinduplecata/iar numelui ei poti sa-i spui PACE/ori LENIN poti sa-i spui,/are acelasi inteles”.Unui fascist (”Ascultand sunetul inalt al steagului rosu/pe care-l tin in maini,/te privesc si iti spun ( nici un erete nu-mi intretaie firul linistit al privirii):/Teme-te!”), Sirena lui Roaita (”Strigatul rotitor al sirenei/acopera palatele stapanilor…”), Cantec – Partidului.In aceasta din urma poezie, inchinata Partidului, apare un vers emblematic pentru intreaga lucrare poetica a lui N.S.: “Spre trilobiti o lume veche se cufunda/”.Asezonarea cantarii comunismului cu trilobitii – asa intelegea sa-si justifice prostitutia artistica N.S., plasand langa propaganda ordinara cuvinte, fraze, concepte, poezii “intelectualiste”, “savante”, “nobile”, “inalte”, “nepatrunse”.La inceput, pesemne ca tovarasii se vor fi temut ca trilobitii aia sa nu fie un soi de trotkisti, apoi dupa ce i-au prins metoda lui N.S., au zis: “Just, tovarase poet!” Mai tarziu, N.S n-a facut decat sa scoata Partidul din versuri si sa lase “trilobitii”, obtinand mirarea ignoranta, dar linistita, admirativa si complice a securistilor si activistilor: “Mare poet!”

Spunea un biograf al lui N.S ca poezia lui de dupa 1964 a insemnat o lovitura data establishmentului, ca a luat prin surprindere autoritatile.Nimic mai fals.Marea gaselnita a lui N.S a fost ca a intuit la timp posibilitatea ca o poezie “abstracta”, “filosofica”, “spirituala”, “geocosmica”, o poezia “poetica” sa fie exact ce asteptau autoritatile comuniste pentru a mima, fara nici un risc, asa-zisa deschidere, de care aveau nevoie politic.Succesul lui a atras in avalansa un fenomen si mai nociv: o gramada de critici si alti scriitori s-au apucat cu grabire sa-l laude sau sa-l imite pe N.S vazand ca “tine”, ca aici era o paine de mancat.Cariera lor a ajuns sa depinda intr-un fel sau altul de N.S.
- fereasca Dumnezeu sa le comunici niste simple si neplacute fapte in legatura cu N.S., esti etichetat pe loc drept “dusman al valorilor”.Toti insii literari cu care N.S a baut prin vreo bomba si le-a scris cate un “vers” pe versoul notei de plata, il sanctifica buimac si astazi.Moartea lui a fost ornata cu accente de tragedie antica, ea producandu-se de facto, prin consumul asiduu de bauturi alcoolice si tigari pana a cedat organismul. Altminteri, N.S n-a incercat nici un stres din partea societatii comuniste, in care a trait foarte comod.
Rar un titlu mai nepotrivit decat “O viziune a sentimentelor” ( 1964 ).Nu cred ca N.S era strabatut de vreun sentiment, cel putin cand scria.Mai toata poezia lui mi se pare “pusa cu mana”.Nu e nimic inlauntrul strofelor care sa te cutremure, sa iti dea senzatia haului, a retezarii, a durerii, a iubirii. Ma indoiesc ca N.S a suferit vreodata cu adevarat in viata lui.”Sentimentele” sunt calculate poetic, simti mereu stradania de a obtine “efecte” lirice.Nu percep nici un vers ca fiind rupt din suflet.Teoretic, asta n-ar fi o problema, exista atatia mari poeti “de cap” – Arhgezi, de pilda.Dar ce poate sa creeze in noi Arghezi cu sintagma “sarutandu-ti talpa unui picior” ( De cand mi-ai pus capul pe genunchi, mi-e bine./Nu stiam ca ma voi vindeca de mine cu tine./Vorbele, gandurile, impletirile crezusem ca-mi ajung./Nu stiam.Au zvacnit umerii, au crescut bratele: fusesem ciung/Mi-am simtit coapsele, gleznele, spinarea tari ca un luptator./M-am vindecat si m-am nascut, sarutandu-ti talpa unui picior – ( Inviere ), in vreme ce N.S produce un “text” de playboy utecist de Casa de Cultura care “are si note mari la limba romana”:”Spune-mi, daca te-as prinde-ntr-o zi/si ti-as saruta talpa piciorului,/nu-i asa ca ai schiopata putin, dupa aceea,/de teama sa nu-mi strivesti sarutul?…” ( Poem )
Intre doua elogii absconse (”daca nu se intelege nimic, e de bine”).N.S dedica poemul Omul-fanta de data aceasta nu Partidului sau lui Vladimir Ilici Ulianov Lenin, ci lui Georg Wilhelm Friedrich Hegel.Dedesubt e un poem “hegelian”, nimic altceva decat “trilobitii” ramasi fara Partid:
“Nu se stie cine mananca pe cine./Omul-fanta azvarle mari piramide/ de vid/ peste mari deserturi.// El se apropie, se apropie,/ Intalneste sfera/ Si are vederea aerului/ si a simunurilor// El mananca o frunza,/Dar o mananca pe dinauntru/ El este afara pantec/ Si inauntru gura cu dinti./ Nu se stie cine il mananca pe cine/” si tot asa pret de trei pagini.
Daca ma intrebati, o sa prefer oricand orice poem proletcultist al lui Labis genului acesta de randuri filosofarde, fara legatura cu poezia, care abunda in opera stanesciana.Bineinteles, se poate gasi cineva sa-mi spuna ca si Eminescu a fost influentat de filosofia germana…
Apropierea N.S – Mihai Eminescu mi se pare una dintre cele mai revoltatoare ivite in convorbirile literare.Eminescu a fost, mai intai, un om profund moral, un monstru de corectitudine si bun simt asezate pe o gandire independenta si patrunzatoare, care i-au permis sa nu faca nici un compromis cu politica vremii.Nu stiu cu ce s-a ocupat N.S in afara de a bea si a scrie poezii, uneori pe servetele, dar Mihai Eminescu a muncit ca un hamal facand gazetarie ani in sir, distrugandu-si in plumbul si praful redactiei, creierul lui puternic si sensibil. Suferinta, bucuria, gandul, iubirea tasnesc din Eminescu ca sangele dintr-o carotida taiata.

Cristian Tudor Popescu 

Cristian Tudor Popescu este un jurnalist căruia îi puteam asocia replici acide, poziţii verticale greu contestabile, paranoia mediatică şi spontaneitate care câteodată degenerază în isterie. Este un om a cărui părere contează şi schimbă sau confirmă contextul în care aceasta apare. Din păcate, articolul din „Adevarul Literar şi Artistic” din 18 decembrie 2003 cu titlul „Nichita Stănescu – o rudă a lui Adrian Păunescu” este un text înjositor pentru prestigiul lui Cristian Tudor Popescu la care puţini se aşteptau. Acest articol este, în fapt, un colaj format din decupaje nepotrivite şi absolut subiective. Nu poţi privi literatura aşa cum priveşti scena politică autohtonă. Nu te poţi adresa unui poet, fie şi indirect, aşa cum te adresezi Ministrului de Externe şi apoi să pretinzi că ai realizat critică literară.

Am purtat o discuţie pe această temă cu o persoană avizată, Theodor Parapiru, scriitor contemporan care l-a cunoscut personal pe Nichita Stănescu şi a cărui părere cred că trebuie luată în seamă de toţi cei care privesc din faţa cortinei şi văd o prea mică parte din culise.

„Cristian Tudor Popescu ştie tenis pentru că a jucat cu Ţiriac câteva meciuri. Ştie politică, religie şi literatură pentru că a scris câteva S.F.-uri slabe. El ştie de toate, dar nu cunoaşte decât din exterior, acesta fiind primul argument că părerea sa nu e avizată.

L-am cunoscut pe Nichita Stănescu. Un permanent boem şi un om de calitate pe plan poetic. Personal nu comentăm pentru că ştim foarte bine că nu l-ar avantaja. Dar nu asta contează. Ceea ce a făcut Nichita Stănescu nu a mai făcut nici un om de cultură după 60. Când mai văd aşa zişi „geniali” la televizor mi se face greaţă. Îl facem genial pe Florin Persic, deşi, la propriu, a avut un singur rol bun… Leni din „Oameni şi şoareci”. În rest, nici nu prea ştie să se exprime. O facem genială pe Draga Olteanu, actriţă care s-a impus datorită staturii. Măcar înainte, Ceauşescu era singurul genial. Acum sunt toţi. Vorba lui Barbu: „Puţini am fost, mulţi am mai rămas”. Degeaba spunem noi că epoca comunistă nu i-a lăsat pe artişti să se exprime. Toţi cu adevărat geniali s-au manifestat înainte de 89. După, prea puţin. Să luăm exemplele date de Cristian Tudor Popescu. Despre Ana Blandiana nu-mi doresc să comentez. Marin Sorescu e un 0 în poezie… genial în dramaturgie. Cărtărescu dacă e aşa de bun în poezie de ce nu mai publică? Din motive absolut evidente. „Levantul” la care toţi stau cu gura căscată e necitibil, netraductibil, ne-nimic. Nu va circula niciodată nicăieri. Postmodernismul a avut o şansă. Una mică ce-i drept pentru că revoluţionarii schimbă, dar tot clasicii trebuie să vină să aşeze. Şi, oricum, revoluţionarii mor repede.

Revenind la Nichita Stănescu, ştim cu toţii că el s-a afirmat după moartea lui Labiş. Labiş care se ducea în redacţii şi se bătea cu pumnul în piept şi ţinea discursuri despre partid. Un colos literar, un scriitor care l-a complexat pe Stănescu. Poate cineva să spună mare poet român fără să-i asocieze termenul de comunist? Nu. Pentru că după aceea prea puţin s-a întâmplat. Trebuie să recunoaştem că literatura noastră e foarte mică şi nesemnificativă din punct de vedere al cantităţii. Literatura e un ghem. La noi, literatura e un ghem meschin. Tocmai de aceea, în 18 ani de libertate, atenţie libertate, nu s-a scos nimic care să ajungă la valoarea scrierilor din obsedantul deceniu de exemplu.

Nichita Stănescu nu a fost primit cu lauri de către criticii vremii. Eu, personal, am fost la Bucureşti cu alţi câţiva poeţi cvasi-anonimi şi am asistat la un proces fictiv în care Stănescu era tratat ca-n procesele din 50. Apoi l-au lăsat în pace. Până şi partidul l-a lăsat în pace. Era considerat inofensiv.

În ceea ce priveşte critica afişată de CTP. Pentru ca un critic să fie bun, trebuie să aleagă 2-3 reprezentaţi naţionali şi apoi să-i introducă în contextul universal. Nu să ia o poezie a unui om de pe stradă şi s-o compare cu una a lui Arghezi. Ce a făcut Manolescu? O lucrare de excepţie raportată la o scriitură nesemnificativă. Să fii Papă pe România e prea puţin şi nu contează. Deşi Nichita Stănescu nu e pe „gena” mea şi nu mi-a plăcut niciodată, eu trebuie să-i afirm şi să-i confirm valoarea. Cristian Tudor Popescu e cronicar politic, nu critic literar. El dărămă mituri şi valori aşa cum Guvernul dărâmă parcuri şi biserici.”

Îi dau dreptate domnului Theodor Parapiru. Suntem o naţie canibală şi ne mâncăm între noi. Ba considerăm operele lui Brâncuşi degradante, ba îl hăituim pe Eugene Ionesco şi apoi îi trimitem coroane de flori şi aveam impresia că o să stea la loc de cinste lângă mormântul lui, ba unul dintre cei mai mari critici literari citeşte lucrări româneşti în franceză la Paris. Ne complacem în a dărâma mituri şi în a degrada adevărate simboluri. Pretindem că ştim totul când de fapt habar nu avem de nimic. Suntem un fel de Chiriţa care spune „furculision” la Summitul Francofon…

Am nevoie de mine…

Uite un alt post pe care nu-l va citi nimeni )…

Sunt momente în care simţi că deşi nu ai aproape nimic, eşti foarte ok on your own. Dar sunt şi momente în care faptul că nu ai nimic te doare. Şi nu vreau să fie asta o formă de a mă plânge, lamenta şi a stârni lacrimi melodramaticilor. Chiar există clipe când eşti gol şi nici măcar nu ai puterea să zici asta ca să fii compătimit. Nu ai nevoie de cuvinte, de discuţii lungi filozofice – poate altă dată te-ar fi ajutat – ci ai nevoie doar de un whisky bun, un pachet de ţigări şi o melodie care-ţi aduce aminte de vremurile în care te simţeai perfect. Ai nevoie de tine însuţi mai mult ca niciodată. Ai nevoie să treci peste „golul de aer” în care te afli. Ai nevoie să simţi din nou, să plângi din no şi să ai curajul să spui FUCK IT… cred că-ţi trebuie acum un moment istoric pentru tine, un moment în care chiar să faci ceva ce mai târziu vei ţine minte cu siguranţă. La un moment dat aveai nevoie de calm şi de pace. Acum asta te omoară. Nici zgomotul celorlalţi nu te ajută prea mult dar măcar îţi creează un fundal mai puţin dureros. Toţi trebuie să ne regăsim cumva în ceva sau în cineva… Am nevoie de mine mai mult ca niciodată…

Apropo, Happy Valentine’s Day!

Se termină…

Aşa mă obosesc nişte lucruri în ultima perioadă… am început să am impresia şi din păcate să mi-o confirm că oamenii nu-s deloc aşa cum credem de fapt. Deşi sună banal şi aţi auzit asta de sute de ori, credeţi-mă… trebuie să vi-o asumaţi la nivel practic ca să poată avea efect. Teoretic toţi suntem pregătiţi să fim dezamăgiţi, toţi ne aşteptăm chipurile ca cei în care am crezut să ne dezamăgească…cică „aşa ne-a învăţat viaţa: să fim neîncrezători şi să acordăm greu credit unui anumit lucru”. Dar ştiţi foarte bine că niciodată nu faceţi aşa. Niciodată nu vă gândiţi înainte să săriţi cu capul înainte să ajutaţi pe cineva… băgaţi mâna în foc de fiecare dată atunci când vine vorba de cel cu care vă petreceţi majoritatea timpului şi-i intuiţi toate reacţiile. Poate vi s-a întâmplat să spuneţi aceeaşi frază în acelaşi timp. Sau să vă distreze un banc pe care-l tot repetaţi, obsesiv pentru ceilalţi, valoros pentru voi. Sunt mulţi de poate şi prea puţin de sigur pe lumea asta. Sunt prea multe lucruri care te fac să urli în fiecare dimineaţă şi prea puţine ca să te bucuri de ceea ce numeşti viaţă. Cărţile, filmele şi melodiile se termină la un moment dat. Nici acolo nu poţi trăi o veşnicie, deşi… poate asta şi-ai dori cel mai mult. Şi visele nutrite cu ochi deschişi de la cafeaua de dimineaţa şi ţigara de rigoare şi ele se termină. În general se termină tot şi-n mică măsură te aştepţi la asta. Dar greu e atunci când chiar se întâmplă. Când chiar se întâmplă să simţi că nimeni nu mai e capabil să te înţeleagă…

Thomas Jefferson – poveste de iubire şi scandal public

Într-o zi, cu puţin înainte de a muri, Martha Jefferson a cerut toc, cerneală, hârtie şi un exemplar din romanul lui Laurence Sterne „Tristram Shandy”. Era opera preferată a Jeffersonilor, iar atunci a răsfoit filele până la un pasaj deosebit de emoţionant. Apucând tocul, a copiat următoarele rânduri din roman: „Timpul se pierde prea repede: fiecare literă scrisă îmi spune cât de repede trece viaţa peste pana mea. Zilele şi orele me zboară pe deasupra capetelor ca norii unei seri vântoase, pentru a nu se întoarce niciodată – totul se grăbeşte înainte”. Jefferson a luat tocul din mâna soţiei sale şi a copiat restul paragrafului: „Şi ori de câte ori îţi sărut mâna ca să-ţi spun adio, fiecare moment fără tine este preludiul despărţirii eterne pe care o vom trăi în curând”. Thomas Jefferson a păstrat coala aceea de hârtie toată viaţa. După moartea sa, familia a descoperit-o într-un sertar secret al pupitrului său. Felul în care arăta, mototolită şi îngălbenită, demonstra că Jefferson o recitise de nenumărate ori. Şi, ascunse în cutele hârtiei, erau şuviţe din părul Marthei Jefferson şi al celor doi bebeluşi pe care Jefferson îi pierduse.

Aceasta este povestea omului care a fost acuzat timp de două secole că şi-ar fi înşelat soţia cu o sclavă şi I-ar fi dăruit acesteia şase copii. A fost poate unul din cele mai mari scandaluri ale istoriei universale. O enigmă în stare de cercetare care nu a reuşit decât să obţină rezultate probabile până în prezent. Ce învăţăm de aici? Că iubirea îmbracă atâtea forme încât ne e greu să aplicăm o normă care să stabilească ce e adevărat şi ce nu în iubire. Autenticitatea nu stă în şabloanele sociale şi nu se regăseşte nici în grimasele masei de populaţie. Un om care poate trăda, poate iubi în acelaşi timp. Un om care minte poate oferi mai mult decât unul care spune un banal adevăr în fiecare zi. Un om pe care-l judecaţi astăzi, s-ar putea să fie singurul care poate să vă ofere ceea ce aveţi nevoie mâine. Întindeţi mâna ţi zâmbiţi. În fiecare dintre noi stă un om care poate salva pe cineva la un moment dat…