Adevarul Literar si Artistic” 18 decembrie 2003
Nichita Stanescu – o ruda a lui Adrian Paunescu
Nu l-am cunoscut niciodata pe Nichita Stanescu.Daca ne-am fi vazut in viu, probabil ca nu mi-ar fi fost deloc simpatic – nici eu lui.Dar pentru ca nu ne-am intalnit niciodata, pot sa scriu despre un om alcatuit din cuvinte si imagini fara sa ma poata banui cineva ca as fi avut ceva personal de impartit cu el.
Dupa parerea mea, Nichita Stanescu reprezinta cel mai grav caz de fabricare a unei false valori artistice si morale din literatura romana.Artistic vorbind mi se pare o imensa nedreptate plasarea sa de catre lumea literara deasupra unor Marin Sorescu, Ileana Malancioiu, Leonid Dimov, Cezar Baltag, Ana Blandiana – ca sa dau doar cateva exemple.Cat priveste sfera moralei…
Imi amintesc ca pe o culme a confuziei zvonul raspandit prin carciumile literare si preluat de presa imediat dupa ‘89, ca N.S ar fi prevestit Revolutia prin nu stiu ce versuri cu “tineri” si “decembrie”.Asa ceva era fundamental imposibil, intrucat N.S a fost, pana la deceseul sau, in 1983, in mod constient si declarat, un stalp al sustinerii sistemului ceausist prin propaganda literar-artistica, o ruda a lui Adrian Paunescu.La inceputul carierei sale, el a facut acest lucru explicit.
Prima poezie din primul sau volum, Sensul iubirii ( 1960 ), se incheia asa: “Cu timpu-acesta boltii ii supun rubine si smaralde, ametiste/si caramida trupului mi-o pun/la ridicarea lumii comuniste.”.Ca sa nu lase loc vreunei umbre de indoiala, N.S isi dedica poeziile cui trebuia: Internationala – la aniversaea lui Vladimir Ilici (“va fi o judecata neinduplecata/iar numelui ei poti sa-i spui PACE/ori LENIN poti sa-i spui,/are acelasi inteles”.Unui fascist (“Ascultand sunetul inalt al steagului rosu/pe care-l tin in maini,/te privesc si iti spun ( nici un erete nu-mi intretaie firul linistit al privirii):/Teme-te!”), Sirena lui Roaita (“Strigatul rotitor al sirenei/acopera palatele stapanilor…”), Cantec – Partidului.In aceasta din urma poezie, inchinata Partidului, apare un vers emblematic pentru intreaga lucrare poetica a lui N.S.: “Spre trilobiti o lume veche se cufunda/”.Asezonarea cantarii comunismului cu trilobitii – asa intelegea sa-si justifice prostitutia artistica N.S., plasand langa propaganda ordinara cuvinte, fraze, concepte, poezii “intelectualiste”, “savante”, “nobile”, “inalte”, “nepatrunse”.La inceput, pesemne ca tovarasii se vor fi temut ca trilobitii aia sa nu fie un soi de trotkisti, apoi dupa ce i-au prins metoda lui N.S., au zis: “Just, tovarase poet!” Mai tarziu, N.S n-a facut decat sa scoata Partidul din versuri si sa lase “trilobitii”, obtinand mirarea ignoranta, dar linistita, admirativa si complice a securistilor si activistilor: “Mare poet!”
Spunea un biograf al lui N.S ca poezia lui de dupa 1964 a insemnat o lovitura data establishmentului, ca a luat prin surprindere autoritatile.Nimic mai fals.Marea gaselnita a lui N.S a fost ca a intuit la timp posibilitatea ca o poezie “abstracta”, “filosofica”, “spirituala”, “geocosmica”, o poezia “poetica” sa fie exact ce asteptau autoritatile comuniste pentru a mima, fara nici un risc, asa-zisa deschidere, de care aveau nevoie politic.Succesul lui a atras in avalansa un fenomen si mai nociv: o gramada de critici si alti scriitori s-au apucat cu grabire sa-l laude sau sa-l imite pe N.S vazand ca “tine”, ca aici era o paine de mancat.Cariera lor a ajuns sa depinda intr-un fel sau altul de N.S.
- fereasca Dumnezeu sa le comunici niste simple si neplacute fapte in legatura cu N.S., esti etichetat pe loc drept “dusman al valorilor”.Toti insii literari cu care N.S a baut prin vreo bomba si le-a scris cate un “vers” pe versoul notei de plata, il sanctifica buimac si astazi.Moartea lui a fost ornata cu accente de tragedie antica, ea producandu-se de facto, prin consumul asiduu de bauturi alcoolice si tigari pana a cedat organismul. Altminteri, N.S n-a incercat nici un stres din partea societatii comuniste, in care a trait foarte comod.
Rar un titlu mai nepotrivit decat “O viziune a sentimentelor” ( 1964 ).Nu cred ca N.S era strabatut de vreun sentiment, cel putin cand scria.Mai toata poezia lui mi se pare “pusa cu mana”.Nu e nimic inlauntrul strofelor care sa te cutremure, sa iti dea senzatia haului, a retezarii, a durerii, a iubirii. Ma indoiesc ca N.S a suferit vreodata cu adevarat in viata lui.”Sentimentele” sunt calculate poetic, simti mereu stradania de a obtine “efecte” lirice.Nu percep nici un vers ca fiind rupt din suflet.Teoretic, asta n-ar fi o problema, exista atatia mari poeti “de cap” – Arhgezi, de pilda.Dar ce poate sa creeze in noi Arghezi cu sintagma “sarutandu-ti talpa unui picior” ( De cand mi-ai pus capul pe genunchi, mi-e bine./Nu stiam ca ma voi vindeca de mine cu tine./Vorbele, gandurile, impletirile crezusem ca-mi ajung./Nu stiam.Au zvacnit umerii, au crescut bratele: fusesem ciung/Mi-am simtit coapsele, gleznele, spinarea tari ca un luptator./M-am vindecat si m-am nascut, sarutandu-ti talpa unui picior – ( Inviere ), in vreme ce N.S produce un “text” de playboy utecist de Casa de Cultura care “are si note mari la limba romana”:”Spune-mi, daca te-as prinde-ntr-o zi/si ti-as saruta talpa piciorului,/nu-i asa ca ai schiopata putin, dupa aceea,/de teama sa nu-mi strivesti sarutul?…” ( Poem )
Intre doua elogii absconse (“daca nu se intelege nimic, e de bine”).N.S dedica poemul Omul-fanta de data aceasta nu Partidului sau lui Vladimir Ilici Ulianov Lenin, ci lui Georg Wilhelm Friedrich Hegel.Dedesubt e un poem “hegelian”, nimic altceva decat “trilobitii” ramasi fara Partid:
“Nu se stie cine mananca pe cine./Omul-fanta azvarle mari piramide/ de vid/ peste mari deserturi.// El se apropie, se apropie,/ Intalneste sfera/ Si are vederea aerului/ si a simunurilor// El mananca o frunza,/Dar o mananca pe dinauntru/ El este afara pantec/ Si inauntru gura cu dinti./ Nu se stie cine il mananca pe cine/” si tot asa pret de trei pagini.
Daca ma intrebati, o sa prefer oricand orice poem proletcultist al lui Labis genului acesta de randuri filosofarde, fara legatura cu poezia, care abunda in opera stanesciana.Bineinteles, se poate gasi cineva sa-mi spuna ca si Eminescu a fost influentat de filosofia germana…
Apropierea N.S – Mihai Eminescu mi se pare una dintre cele mai revoltatoare ivite in convorbirile literare.Eminescu a fost, mai intai, un om profund moral, un monstru de corectitudine si bun simt asezate pe o gandire independenta si patrunzatoare, care i-au permis sa nu faca nici un compromis cu politica vremii.Nu stiu cu ce s-a ocupat N.S in afara de a bea si a scrie poezii, uneori pe servetele, dar Mihai Eminescu a muncit ca un hamal facand gazetarie ani in sir, distrugandu-si in plumbul si praful redactiei, creierul lui puternic si sensibil. Suferinta, bucuria, gandul, iubirea tasnesc din Eminescu ca sangele dintr-o carotida taiata.
Cristian Tudor Popescu
Cristian Tudor Popescu este un jurnalist căruia îi puteam asocia replici acide, poziţii verticale greu contestabile, paranoia mediatică şi spontaneitate care câteodată degenerază în isterie. Este un om a cărui părere contează şi schimbă sau confirmă contextul în care aceasta apare. Din păcate, articolul din „Adevarul Literar şi Artistic” din 18 decembrie 2003 cu titlul „Nichita Stănescu – o rudă a lui Adrian Păunescu” este un text înjositor pentru prestigiul lui Cristian Tudor Popescu la care puţini se aşteptau. Acest articol este, în fapt, un colaj format din decupaje nepotrivite şi absolut subiective. Nu poţi privi literatura aşa cum priveşti scena politică autohtonă. Nu te poţi adresa unui poet, fie şi indirect, aşa cum te adresezi Ministrului de Externe şi apoi să pretinzi că ai realizat critică literară.
Am purtat o discuţie pe această temă cu o persoană avizată, Theodor Parapiru, scriitor contemporan care l-a cunoscut personal pe Nichita Stănescu şi a cărui părere cred că trebuie luată în seamă de toţi cei care privesc din faţa cortinei şi văd o prea mică parte din culise.
„Cristian Tudor Popescu ştie tenis pentru că a jucat cu Ţiriac câteva meciuri. Ştie politică, religie şi literatură pentru că a scris câteva S.F.-uri slabe. El ştie de toate, dar nu cunoaşte decât din exterior, acesta fiind primul argument că părerea sa nu e avizată.
L-am cunoscut pe Nichita Stănescu. Un permanent boem şi un om de calitate pe plan poetic. Personal nu comentăm pentru că ştim foarte bine că nu l-ar avantaja. Dar nu asta contează. Ceea ce a făcut Nichita Stănescu nu a mai făcut nici un om de cultură după 60. Când mai văd aşa zişi „geniali” la televizor mi se face greaţă. Îl facem genial pe Florin Persic, deşi, la propriu, a avut un singur rol bun… Leni din „Oameni şi şoareci”. În rest, nici nu prea ştie să se exprime. O facem genială pe Draga Olteanu, actriţă care s-a impus datorită staturii. Măcar înainte, Ceauşescu era singurul genial. Acum sunt toţi. Vorba lui Barbu: „Puţini am fost, mulţi am mai rămas”. Degeaba spunem noi că epoca comunistă nu i-a lăsat pe artişti să se exprime. Toţi cu adevărat geniali s-au manifestat înainte de 89. După, prea puţin. Să luăm exemplele date de Cristian Tudor Popescu. Despre Ana Blandiana nu-mi doresc să comentez. Marin Sorescu e un 0 în poezie… genial în dramaturgie. Cărtărescu dacă e aşa de bun în poezie de ce nu mai publică? Din motive absolut evidente. „Levantul” la care toţi stau cu gura căscată e necitibil, netraductibil, ne-nimic. Nu va circula niciodată nicăieri. Postmodernismul a avut o şansă. Una mică ce-i drept pentru că revoluţionarii schimbă, dar tot clasicii trebuie să vină să aşeze. Şi, oricum, revoluţionarii mor repede.
Revenind la Nichita Stănescu, ştim cu toţii că el s-a afirmat după moartea lui Labiş. Labiş care se ducea în redacţii şi se bătea cu pumnul în piept şi ţinea discursuri despre partid. Un colos literar, un scriitor care l-a complexat pe Stănescu. Poate cineva să spună mare poet român fără să-i asocieze termenul de comunist? Nu. Pentru că după aceea prea puţin s-a întâmplat. Trebuie să recunoaştem că literatura noastră e foarte mică şi nesemnificativă din punct de vedere al cantităţii. Literatura e un ghem. La noi, literatura e un ghem meschin. Tocmai de aceea, în 18 ani de libertate, atenţie libertate, nu s-a scos nimic care să ajungă la valoarea scrierilor din obsedantul deceniu de exemplu.
Nichita Stănescu nu a fost primit cu lauri de către criticii vremii. Eu, personal, am fost la Bucureşti cu alţi câţiva poeţi cvasi-anonimi şi am asistat la un proces fictiv în care Stănescu era tratat ca-n procesele din 50. Apoi l-au lăsat în pace. Până şi partidul l-a lăsat în pace. Era considerat inofensiv.
În ceea ce priveşte critica afişată de CTP. Pentru ca un critic să fie bun, trebuie să aleagă 2-3 reprezentaţi naţionali şi apoi să-i introducă în contextul universal. Nu să ia o poezie a unui om de pe stradă şi s-o compare cu una a lui Arghezi. Ce a făcut Manolescu? O lucrare de excepţie raportată la o scriitură nesemnificativă. Să fii Papă pe România e prea puţin şi nu contează. Deşi Nichita Stănescu nu e pe „gena” mea şi nu mi-a plăcut niciodată, eu trebuie să-i afirm şi să-i confirm valoarea. Cristian Tudor Popescu e cronicar politic, nu critic literar. El dărămă mituri şi valori aşa cum Guvernul dărâmă parcuri şi biserici.”
Îi dau dreptate domnului Theodor Parapiru. Suntem o naţie canibală şi ne mâncăm între noi. Ba considerăm operele lui Brâncuşi degradante, ba îl hăituim pe Eugene Ionesco şi apoi îi trimitem coroane de flori şi aveam impresia că o să stea la loc de cinste lângă mormântul lui, ba unul dintre cei mai mari critici literari citeşte lucrări româneşti în franceză la Paris. Ne complacem în a dărâma mituri şi în a degrada adevărate simboluri. Pretindem că ştim totul când de fapt habar nu avem de nimic. Suntem un fel de Chiriţa care spune „furculision” la Summitul Francofon…
