În licee, “vânătoare” de chiulangii

* Într‑o singură oră, aproape 50 de “capturi”

Absenteismul în şcoli pare să fi atins cote mai mult decât alarmante. Acesta este motivul pentru care reprezentanţii Inspectoratului Şcolar, ai Inspectoratului Judeţean de Poliţie, ai Jandarmeriei şi ai Poliţiei Comunitare au organizat, ieri, un raid prin împrejurimile şcolilor şi prin barurile unde liceenii îşi fac uneori veacul. Startul s‑a dat de la Secţia I. Ne‑am împărţit în două echipaje, fiecare cu ţinte precise: un grup pentru Grupul Şcolar de Marină şi “Cuza” şi celălalt pentru CNVA, Liceul de Artă, “Elena Doamna” şi “Traian”.
Alcool şi ţigări fără restricţie pentru liceeni
Comisarul‑şef Costel Dima, de la “Ordine Publică”, a împărţit oamenii pe echipe şi pe maşini. “O să aveţi ce scrie ‑ mă pune în temă ‑ noi suntem la a treia acţiune de acest gen, de la începutul anului. Ne propunem să facem câte una în fiecare lună. Am realizat deja două cu Secţia IV şi cu Secţia II. Am prins elevi prin baruri, serviţi fără probleme cu alcool şi ţigări, chiar dacă erau minori. Am dat amenzi destul de Ťgraseť barmaniţelor. Să vedem acum ce găsim”, spune comisarul‑şef, pregătindu‑şi camera de filmat, pentru a “imortaliza” dovezile.
De ziua ta, iubito, în dar ţi‑am adus poliţia
Ne urcăm în maşini, fiecare cu “armamentul” din dotare. Staţii, aparate foto, agende şi pixuri. Eu am “picat” în echipa care mergea la barurile din port. În prima cârciumă în care intrăm, capturăm o minoră, elevă la “Marină”, în clasa a X‑a. E cu prietenul ei, are flori ascunse într‑o sacoşă. Pe masă, suc. Inspectorul general‑adjunct, Mitică Dudău, scoate ameninţător “armele”: foile de hârtie şi pixul. Notează conştiincios nume, clasă, ora la care ar fi trebuit să fie domnişoara şi profesorul. Fata tremură din toate încheieturile. “E ziua ei”, încearcă să o scuze prietenul. Aici poliţiştii şi jandarmii îşi intră în drepturi. Îl legitimează. Ghiciţi unde lucrează: la Poliţia Comunitară!
Cu Tudor Gheorghe, în goană după chiulangii
Afară în stradă, profesorul de sport de la “Marină” - Tudor Gheorghe - a capturat deja câţiva chiulangii de la liceul său. “De ce nu sunteţi la ore?”, îi întreabă scurt. Răspunsul e bâlbâit, ezitant, cuprinde mulţi “ă”. E clar, sunt bolnavi. De chiul. Şi boala are recidivă. Pe toţi îi încondeiază inspectorul general‑adjunct pe lista sa. Între timp, mai apare un grup. Şi încă doi elevi. Lista creşte. Facem apoi turul barurilor de pe faleză. Tudor Gheorghe ne asigură că vom găsi sigur “clienţi”. Dar barurile sunt goale. Aproape nu ne vine să credem. Agentul‑şef de la Secţia I, Vasile Tănase, e convins că găseşte el “muşterii”: “E cald, nu mai merg în bar. Veniţi cu mine la garaje. Acolo se adună, fumează şi beau. Sau la etajul XI, la blocul B”. Nici picior de chiulangiu. S‑au vorbit între ei�
Drumul la şcoală, prin bar
Profesorul de la “Cuza” ne serveşte de ghid prin barurile din zona “Potcoava”. Nici aici nu prea avem noroc. Patronul de la “Place” ne dă însă un pont: “Veniţi dimineaţa, între 8,00 şi 9,00. Atunci e barul aproape plin. Vin la cafea”. Aşa că ne facem şi noi o idee (poate află şi părinţii cu ocazia asta) că, pentru unii, drumul spre şcoală trece prin bar.
La Poliţie se numără… chiulangiii
După aproape o oră, sunăm retragerea spre Secţia I. Se întoarce şi celălalt echipaj. Suntem la bilanţ: 29 plus 19 elevi prinşi în flagrant. Inspectorul şcolar Mihai Şonei, care a mers cu cealaltă echipă, ne informează. Chiar şi CNVA‑ul are “faliţii” lui. Pe terasă la “Rotterdam”, fosta “Copacabana”, şase fete dintr‑un foc. Grădina Publică plină de elevi ieşiţi să se sorească şi să aştepte colţul ierbii. Paleta instituţiilor de la care provin e destul de largă: CNVA, “Elena Doamna”, “Traian”, “Auto”, “Marină”. Aproape 50 de chiulangii surprinşi într‑o singură oră, numai într‑o parte a Galaţiului, asta spune ceva. Situaţia e destul de neagră. “La şcolile de arte şi meserii se desfiinţează clase întregi pentru că, din chiul în chiul, elevii se învaţă să nu mai vină deloc la şcoală. Aşa se face că de la o nevinovată lipsă de la ore, pe motiv că “ne mai distrăm şi noi”, se ajunge la abandon şcolar, în final. Pentru că şi chiulul e o boală care se vindecă destul de greu şi, din ce în ce mai multe cazuri devin “incurabile”. E un subiect generos, asupra căruia vom reveni. Mai ales că acţiunile celor patru instituţii care conlucrează la acest proiect comun de prevenire a abandonului şcolar vor continua.

Mamă ce surpriză… elevi de a 12 a care chiulesc… chiar şi de la LVA… ) ce descoperire… cu tot respectul pentru publicaţia de faţă asta mi se pare o acţiune absolut inutilă… am colegi care au fost în cel Rotterdam la momentul respectiv… şi eu mă duc dimineaţa să-mi beau cafeaua acolo… câteodată am ore câteodată nu… joia de exemplu am informatică şi religie… dacă vreunul dintre voi stă la orele astea în loc să se ducă la o cafea şi apoi acasă să-şi înveţe la filosofie şi la geografie să-mi spună şi mie… chiulul se pedepseşte cu absenţă. Cât despre alcool în Rotterdam nu prea am văzut sincer sa fiu. Şi omiteţi un lucru foarte important. Mulţi sunt majori - mulţi sunt a 12 a. După stresul de 6 - 7 ore pe zi cred că mai avem dreptul şi la o cafea. Liniştiţi! As aprecia acţiunea Poliţiei dacă întâi ar rezolva lucrurile importante: gen furturi, violuri, crime. Câţiva zeci de elevi care chiulesc nu fac rău societăţii. Iar dacă dumneavoastră domnilor îmi spuneţi mie că n-aţi plecat niciodată la o cafea În loc de o ora de latină în care eşti stresat cu De Bello Galico eu îmi scot pălăria.
Aşa că, în concluzie, LĂSAŢI!

Prost gust la drumul mare…

Locul unde, de Sfântul Valentin, iubirea nu ţine seama de sex
de Daniel BEFU | 16 FEBRUARIE 2008

În 45 de minute, şase cupluri de lesbiene şi cinci de homosexuali s-au căsătorit într-un club gay din centrul Bucureştilor

„Daniel, iei în căsătorie pe Marius, să-l iubeşti, să-l respecţi, să ai grijă de el până când moartea vă va despărţi?”

Club gay într-o pivniţă, la 50 de metri de biserica Sfântul Gheorghe din Bucureşti. E seara de Sfântul Valentin, cândva bărbat şi el, acum sanctificat. La ora zece fără cinci, DJ-ul face un anunţ: „Fete, băieţi, dacă mai aveţi make-up-uri, mai aveţi timp pentru a vă finisa acum. Pregătiţi-vă că oficializăm căsătoriile între parteneri. Ofiţerul străii civile este aici, preotul este aici”.

Toaleta unisex e plină ochi de miri şi mirese nebărbierite. Andrei, una dintre mirese, păzeşte o uşă de veceu cu zăvorul stricat: „Nu intraţi, e cineva înăuntru”. Dinăuntru iese înşurubând căpăcelul unui tub de unguent, un ochelarist mic. Îi întinde tubul lui Andrei (mireasa), care-l vâră discret în poşetă. Satisfăcut de ţinuta de nuntă, Andrei îi zâmbeşte lui Andrei cel din oglindă: Pe cracul drept al pantalonilor de in albi şi-a tras o portjartieră mov. În ton cu ea şi-a pus pe umeri un şal liliachiu, iar decolteul cămăşii brodate cu floricele îi dezveleşte pieptul epilat. Buzele-i lucesc, ochii îi sclipesc, dar parcă lipseşte ceva. Scotoceşte prin nimicurile din poşeta de pe umăr, scoate o sticluţă de parfum şi pufăie de zor până se-nconjură de un nor de vapori.

Boxele încep să fredoneze marşul nupţial şi Andrei ţipă ascuţit: „Aaaa! Aaaa începuuut!” şi, alergând pe vârfuri, trece din budă în sala de ceremonii unde, ofiţerul stării civile (cu o eşarfă tricoloră!), celebrează mariajul primului cuplu de gay: „Repetăm acelaşi text pe care l-au repetat şi alţii de mii de ori înaintea noastră. Ne-am aduntat împreună aici pentru a fi martori căsătoriei lui Daniel şi Marius. Dacă este cineva prezent care are ceva de spus împotriva acestei căsătorii este chemat să spună acum sau să tacă pe vecie”.

De la o masă: „Eu. Îi vreau pe amândoi”. Râsete, apoi din nou solemn, după ce le pune coroniţe de plastic pe cap: „Daniel, iei în căsătorie pe Marius, să-l iubeşti, să-l respecţi, să ai grijă de el până când moartea vă va despărţi?”. „Da”. „Marius, îl iei în căsătorie pe Daniel, să îl respecţi, să îl iubeşti până mâine dimineaţă sau până când moartea vă va despărţi?”. „Da”.

Li se pun inele de inox pe deget, se dă cadou un set de ceşti chicioase, ambalate într-o inimioară de carton, şi certificat de căsătorie în dublu exemplar. „Cu puterea cu care am fost investit, vă declar soţ şi soţie. Adică parteneri de viaţă. Puteţi săruta partenerul”.

Sărind peste detalii, în 45 de minute s-au căsătorit şase cupluri de lesbiene şi cinci de homosexuali. Ceremonialul s-a încheiat cu imnul clubului: „I’m proud to be gay…when I’m eating I’m gay…my dog is gay…my mother is gay…my manager is gay”. A urmat o seară gay.

Procedee de curtare gay

Pe ringul de dans, palme bărbăteşti pipăie pofticioase fundurile de masculi. Partenerii de acelaşi sex se încing în săruturi lungi, cu limbi încolăcite şi obraji supţi, pâlcuri de gay se cuplează în trenuleţe al groazei în care fundurile se mişcă ritmic înainte şi înapoi.

Două fete bondoace se ling în picioare lângă o masă pe care se odihnesc două pahare cu vin roşu şi o sticlă de 750 ml. Mă îndrept spre bar, când mâna unui tânăr mă atinge la prohab. Tresar, dar îmi spun că în aglomeraţia din club, accidente se mai pot întâmpla.

Comand un suc, dau să mă întorc şi… „Ai un păr frumos”, îmi spune un băiat cu părul creţ şi umflat. „Vrei să facem schimb?” (n.r. de păr). „Pe mine mă cheamă Mihai. Pe tine?”. Mă bâlbâi. Îmi cere ID-ul de mes. Mă blochez. Se prinde şi se scuză că m-a luat prea rapid: „Doar dacă simţi că-ţi vine să-mi dai ID-ul. Nu te forţez”. Transpir. „Eşti mişto, ştii?” Şi-mi cere numărul de telefon. „Eu merg la baie. Vii şi tu?”.

Mă scuz că am de dat un telefon, simte şi mă lasă în pace. Stau la bar şi privesc în jur precaut. Mai bine nu priveam. Lângă mine s-a şi aşezat tânărul în pantaloni de piele, care cu un ceas în urmă mă atinsese din „greşeală” la prohab. Dansează la o distanţă periculos de mică, tot mai mică, până când fesa lui dreaptă se lipeşte de pulpa mea stângă. Nu-i tot.

Mâna „blestemată” face ce face şi-mi nimereşte iar prohabul. Mă refugiez lângă un bodyguard al localului, convins că am scăpat. Când ridic privirea, la un metru în faţa mea, „tipul” îmbrăcat în piele mă măsoară din cap până-n picioare ca pe-o femeie bună, şi când privirea ni se intersectează îmi zâmbeşte complice. Mă încrunt la el şi se întoarce la dansul lui.

Devin paranoic. De două ore mă urmăreşte un individ mic şi slab. Sigur e un bodyguard deghizat, care vânează jurnalişti şi de-abia aşteaptă să calc strâmb să mă dea afară din club cu un şut în fund. Ca să-i spulber bănuielile, intru în vorbă cu un gay inofensiv. E uscat, are o faţă de vulpiţă şi pare copil. Îl cheamă Radu. Bodyguardul deghizat în civil face o moacă de gay rănit, face stânga împrejur şi începe să se lingă cu un amic mai vechi.

Eu rămân cu Raul pe cap, puşti de 19 ani, student la ştiinţe politice în primul an. Aflu că-i solo. Nu-i prea place în „Purple”: ”S-a stricat în ultima vreme. Acum e plin de ţigani care ies la produs. Uite. Aia e Naomi (n.r. un travestit notoriu), o paraşută. Mi se pare jenantă. A ieşit la produs în Germania şi acum apare la televizor şi se dă mare”. Naomi e un tânăr efeminat cu pielea mai tuciurie, îmbrăcat cu blugi cu talie joasă de femeie şi body, care dă din buric de parcă are motor.

Raul stă retras fiindcă nu prea mai poţi să dai de gay de calitate: „Când îi vezi cât de afectaţi sunt când deschid gura, ţi-e silă de ei. Ca să nu mai zic de semidocţi. M-am combinat odată cu unul şi m-a întrebat: «Părinţii tăi ştie?». Când l-am auzit cum vorbeşte ca Vanghelie i-am zis: «Nu, mersi» şi ne-am despărţit. Deşi clubul gay se închide la patru, pe la trei şi ceva barmanii au scirs pe o placă mare: „Plecaţi acasă. S-a deschis metroul” şi homosexualii s-au răsfirat fiecare pe la casele lor.

Cu un gay în Green Hours, la o cafea

Raul s-a emoţionat ca o fată mare când am acceptat să ne vedem dimineaţă la o cafea în GreenHours, localul lui preferat. Acolo mi s-a destăinuit: „Sunt un tip complex, şi superficial dar şi foarte profund. Pot să citesc şi Schopenhauer şi Kant în acelaşi timp pot să particip la o paradă gay. Am fost la Sibiu cu fostul meu iubit şi n-aveam nici o treabă să ne sărutăm în Piaţa Mare şi în toate localurile de pe-acolo”. S-au despărţit acum câteva luni, pentru că iubitul lui, student la filozofie în anul trei, era cam nebun, „iar eu sunt foarte critic şi când ne-am despărţit i-am spus toată lista pe bandă în faţă. L-a durut, dar aşa-s eu, direct”.

Raul pune suflet în relaţiile cu alţi bărbaţi, e din fire fidel şi-i protejează de derapaje şi pe tovarăşii lui. Iată o speţă complicată: „Era să mă bat cu Blondul (n.r. client fidel al clubului) în Purple din cauză că Alex (n.r. prieten şi fost coleg de liceu al lui Raul) avea un iubit la Iaşi şi na! eu mergeam cu Alex în club şi ăsta se tot dădea la Alex şi mă tot băgam între ei spunând că Alex are iubit. El s-a luat de mine, că: «Ce te tot bagi între noi?»”. Mă simpatizează, aşa că îmi dă întâlnire pentru a doua zi (n.r. astă seară) la un alt club de pederaşti: „Queens”. N-am avut curaj să-i spun că nu-l voi însoţi, ca să nu-l rănesc. În clipa în care scriu acest text, Raul mă sună disperat la telefon, dar nu-i răspund. Mi-e greu să-i spun că documentarea s-a încheiat.

daniel.befu@gandul.info

De-a lungul timpului am învăţat să fiu rezervat în ceea ce priveşte vreun articol din presă. Plus de asta, am cunoscut pe pielea mea cât de greu e să scrii un articol cu care să-ţi mulţumeşti măcar cititorii apropiaţi. De publicul general nici nu mai vorbesc. O sa zică cei care citesc – sau nu J) – că am eu o problemă personală cu CTP şi cu Gândul. Doamne fereşte. CTP este un om pe care-l respect extraordinar de mult şi, de altfel, e un fel de idol în materie de jurnalism. În ceea ce mă priveşte, desigur.
Dar acest domn, pe numele său Daniel Befu, nu numai că habar nu are care e scopul unui ziar serios cum e Gândul, dar mai şi pretinde că a cunoscut un subiect pe care nu-l acceptă sau înţelege. Domnule Befu, dumneavoastră aţi auzit de deontologie – nu filosofică, că probabil vă depăşeşte – jurnalistică? Să zicem că nu. De demnitate aţi auzit? Nici asta. De respect de sine, domnule şi de coloană vertebrală aţi dat dovadă vreodată în viaţă? Nu vă cunosc şi nici nu-mi doresc, de aceea pe plan personal nu vă judec. Dar cum e posibil ca redacţia Gândul care nu e Can Can sau Libertatea să accepte acest articol? Cum e posibil ca un domn – mă obligă respectul de care vorbeam – să fie atât de jalnic încât să se simtă superior unei lumi din care pretinde că nu face parte? Şi, mai ales, cum e posibil ca dumneavoastră, domnilor şi doamnelor, în mare parte să-l aprobaţi?
Sunteţi de un grotesc de neimaginat, domnule! Sunteţi un om care intră pe uşa din dos- permiteţi-mi sintagma – într-o casă ca să fure un pix. Sunteţi un om sub demnitatea chiar şi a unui tabloid prost. Iar cei dintre dumneavoastră, dragi cititori care pretindeţi că nu aveţi nimic cu nimeni, dar aţi fugi de toţi cei care sunt diferiţi, vă urez o zi plăcută şi un trai fericit în a decide care dintre prejudecăţi o să vă omoare.
Şi Nota Bene: Cred că oamenii de calitate din Gândul ar fi putut să facă mai multe ca o asemenea oroare să nu apară într-o publicaţie care pretinde a fi respectată la cel mai înalt nivel intelectual…

Puţini am fost, mulţi am mai rămas!

Adevarul Literar si Artistic” 18 decembrie 2003

Nichita Stanescu - o ruda a lui Adrian Paunescu

Nu l-am cunoscut niciodata pe Nichita Stanescu.Daca ne-am fi vazut in viu, probabil ca nu mi-ar fi fost deloc simpatic - nici eu lui.Dar pentru ca nu ne-am intalnit niciodata, pot sa scriu despre un om alcatuit din cuvinte si imagini fara sa ma poata banui cineva ca as fi avut ceva personal de impartit cu el.
Dupa parerea mea, Nichita Stanescu reprezinta cel mai grav caz de fabricare a unei false valori artistice si morale din literatura romana.Artistic vorbind mi se pare o imensa nedreptate plasarea sa de catre lumea literara deasupra unor Marin Sorescu, Ileana Malancioiu, Leonid Dimov, Cezar Baltag, Ana Blandiana - ca sa dau doar cateva exemple.Cat priveste sfera moralei…
Imi amintesc ca pe o culme a confuziei zvonul raspandit prin carciumile literare si preluat de presa imediat dupa ‘89, ca N.S ar fi prevestit Revolutia prin nu stiu ce versuri cu “tineri” si “decembrie”.Asa ceva era fundamental imposibil, intrucat N.S a fost, pana la deceseul sau, in 1983, in mod constient si declarat, un stalp al sustinerii sistemului ceausist prin propaganda literar-artistica, o ruda a lui Adrian Paunescu.La inceputul carierei sale, el a facut acest lucru explicit.
Prima poezie din primul sau volum, Sensul iubirii ( 1960 ), se incheia asa: “Cu timpu-acesta boltii ii supun rubine si smaralde, ametiste/si caramida trupului mi-o pun/la ridicarea lumii comuniste.”.Ca sa nu lase loc vreunei umbre de indoiala, N.S isi dedica poeziile cui trebuia: Internationala - la aniversaea lui Vladimir Ilici (”va fi o judecata neinduplecata/iar numelui ei poti sa-i spui PACE/ori LENIN poti sa-i spui,/are acelasi inteles”.Unui fascist (”Ascultand sunetul inalt al steagului rosu/pe care-l tin in maini,/te privesc si iti spun ( nici un erete nu-mi intretaie firul linistit al privirii):/Teme-te!”), Sirena lui Roaita (”Strigatul rotitor al sirenei/acopera palatele stapanilor…”), Cantec - Partidului.In aceasta din urma poezie, inchinata Partidului, apare un vers emblematic pentru intreaga lucrare poetica a lui N.S.: “Spre trilobiti o lume veche se cufunda/”.Asezonarea cantarii comunismului cu trilobitii - asa intelegea sa-si justifice prostitutia artistica N.S., plasand langa propaganda ordinara cuvinte, fraze, concepte, poezii “intelectualiste”, “savante”, “nobile”, “inalte”, “nepatrunse”.La inceput, pesemne ca tovarasii se vor fi temut ca trilobitii aia sa nu fie un soi de trotkisti, apoi dupa ce i-au prins metoda lui N.S., au zis: “Just, tovarase poet!” Mai tarziu, N.S n-a facut decat sa scoata Partidul din versuri si sa lase “trilobitii”, obtinand mirarea ignoranta, dar linistita, admirativa si complice a securistilor si activistilor: “Mare poet!”

Spunea un biograf al lui N.S ca poezia lui de dupa 1964 a insemnat o lovitura data establishmentului, ca a luat prin surprindere autoritatile.Nimic mai fals.Marea gaselnita a lui N.S a fost ca a intuit la timp posibilitatea ca o poezie “abstracta”, “filosofica”, “spirituala”, “geocosmica”, o poezia “poetica” sa fie exact ce asteptau autoritatile comuniste pentru a mima, fara nici un risc, asa-zisa deschidere, de care aveau nevoie politic.Succesul lui a atras in avalansa un fenomen si mai nociv: o gramada de critici si alti scriitori s-au apucat cu grabire sa-l laude sau sa-l imite pe N.S vazand ca “tine”, ca aici era o paine de mancat.Cariera lor a ajuns sa depinda intr-un fel sau altul de N.S.
- fereasca Dumnezeu sa le comunici niste simple si neplacute fapte in legatura cu N.S., esti etichetat pe loc drept “dusman al valorilor”.Toti insii literari cu care N.S a baut prin vreo bomba si le-a scris cate un “vers” pe versoul notei de plata, il sanctifica buimac si astazi.Moartea lui a fost ornata cu accente de tragedie antica, ea producandu-se de facto, prin consumul asiduu de bauturi alcoolice si tigari pana a cedat organismul. Altminteri, N.S n-a incercat nici un stres din partea societatii comuniste, in care a trait foarte comod.
Rar un titlu mai nepotrivit decat “O viziune a sentimentelor” ( 1964 ).Nu cred ca N.S era strabatut de vreun sentiment, cel putin cand scria.Mai toata poezia lui mi se pare “pusa cu mana”.Nu e nimic inlauntrul strofelor care sa te cutremure, sa iti dea senzatia haului, a retezarii, a durerii, a iubirii. Ma indoiesc ca N.S a suferit vreodata cu adevarat in viata lui.”Sentimentele” sunt calculate poetic, simti mereu stradania de a obtine “efecte” lirice.Nu percep nici un vers ca fiind rupt din suflet.Teoretic, asta n-ar fi o problema, exista atatia mari poeti “de cap” - Arhgezi, de pilda.Dar ce poate sa creeze in noi Arghezi cu sintagma “sarutandu-ti talpa unui picior” ( De cand mi-ai pus capul pe genunchi, mi-e bine./Nu stiam ca ma voi vindeca de mine cu tine./Vorbele, gandurile, impletirile crezusem ca-mi ajung./Nu stiam.Au zvacnit umerii, au crescut bratele: fusesem ciung/Mi-am simtit coapsele, gleznele, spinarea tari ca un luptator./M-am vindecat si m-am nascut, sarutandu-ti talpa unui picior - ( Inviere ), in vreme ce N.S produce un “text” de playboy utecist de Casa de Cultura care “are si note mari la limba romana”:”Spune-mi, daca te-as prinde-ntr-o zi/si ti-as saruta talpa piciorului,/nu-i asa ca ai schiopata putin, dupa aceea,/de teama sa nu-mi strivesti sarutul?…” ( Poem )
Intre doua elogii absconse (”daca nu se intelege nimic, e de bine”).N.S dedica poemul Omul-fanta de data aceasta nu Partidului sau lui Vladimir Ilici Ulianov Lenin, ci lui Georg Wilhelm Friedrich Hegel.Dedesubt e un poem “hegelian”, nimic altceva decat “trilobitii” ramasi fara Partid:
“Nu se stie cine mananca pe cine./Omul-fanta azvarle mari piramide/ de vid/ peste mari deserturi.// El se apropie, se apropie,/ Intalneste sfera/ Si are vederea aerului/ si a simunurilor// El mananca o frunza,/Dar o mananca pe dinauntru/ El este afara pantec/ Si inauntru gura cu dinti./ Nu se stie cine il mananca pe cine/” si tot asa pret de trei pagini.
Daca ma intrebati, o sa prefer oricand orice poem proletcultist al lui Labis genului acesta de randuri filosofarde, fara legatura cu poezia, care abunda in opera stanesciana.Bineinteles, se poate gasi cineva sa-mi spuna ca si Eminescu a fost influentat de filosofia germana…
Apropierea N.S - Mihai Eminescu mi se pare una dintre cele mai revoltatoare ivite in convorbirile literare.Eminescu a fost, mai intai, un om profund moral, un monstru de corectitudine si bun simt asezate pe o gandire independenta si patrunzatoare, care i-au permis sa nu faca nici un compromis cu politica vremii.Nu stiu cu ce s-a ocupat N.S in afara de a bea si a scrie poezii, uneori pe servetele, dar Mihai Eminescu a muncit ca un hamal facand gazetarie ani in sir, distrugandu-si in plumbul si praful redactiei, creierul lui puternic si sensibil. Suferinta, bucuria, gandul, iubirea tasnesc din Eminescu ca sangele dintr-o carotida taiata.

Cristian Tudor Popescu 

Cristian Tudor Popescu este un jurnalist căruia îi puteam asocia replici acide, poziţii verticale greu contestabile, paranoia mediatică şi spontaneitate care câteodată degenerază în isterie. Este un om a cărui părere contează şi schimbă sau confirmă contextul în care aceasta apare. Din păcate, articolul din „Adevarul Literar şi Artistic” din 18 decembrie 2003 cu titlul „Nichita Stănescu - o rudă a lui Adrian Păunescu” este un text înjositor pentru prestigiul lui Cristian Tudor Popescu la care puţini se aşteptau. Acest articol este, în fapt, un colaj format din decupaje nepotrivite şi absolut subiective. Nu poţi privi literatura aşa cum priveşti scena politică autohtonă. Nu te poţi adresa unui poet, fie şi indirect, aşa cum te adresezi Ministrului de Externe şi apoi să pretinzi că ai realizat critică literară.

Am purtat o discuţie pe această temă cu o persoană avizată, Theodor Parapiru, scriitor contemporan care l-a cunoscut personal pe Nichita Stănescu şi a cărui părere cred că trebuie luată în seamă de toţi cei care privesc din faţa cortinei şi văd o prea mică parte din culise.

„Cristian Tudor Popescu ştie tenis pentru că a jucat cu Ţiriac câteva meciuri. Ştie politică, religie şi literatură pentru că a scris câteva S.F.-uri slabe. El ştie de toate, dar nu cunoaşte decât din exterior, acesta fiind primul argument că părerea sa nu e avizată.

L-am cunoscut pe Nichita Stănescu. Un permanent boem şi un om de calitate pe plan poetic. Personal nu comentăm pentru că ştim foarte bine că nu l-ar avantaja. Dar nu asta contează. Ceea ce a făcut Nichita Stănescu nu a mai făcut nici un om de cultură după 60. Când mai văd aşa zişi „geniali” la televizor mi se face greaţă. Îl facem genial pe Florin Persic, deşi, la propriu, a avut un singur rol bun… Leni din „Oameni şi şoareci”. În rest, nici nu prea ştie să se exprime. O facem genială pe Draga Olteanu, actriţă care s-a impus datorită staturii. Măcar înainte, Ceauşescu era singurul genial. Acum sunt toţi. Vorba lui Barbu: „Puţini am fost, mulţi am mai rămas”. Degeaba spunem noi că epoca comunistă nu i-a lăsat pe artişti să se exprime. Toţi cu adevărat geniali s-au manifestat înainte de 89. După, prea puţin. Să luăm exemplele date de Cristian Tudor Popescu. Despre Ana Blandiana nu-mi doresc să comentez. Marin Sorescu e un 0 în poezie… genial în dramaturgie. Cărtărescu dacă e aşa de bun în poezie de ce nu mai publică? Din motive absolut evidente. „Levantul” la care toţi stau cu gura căscată e necitibil, netraductibil, ne-nimic. Nu va circula niciodată nicăieri. Postmodernismul a avut o şansă. Una mică ce-i drept pentru că revoluţionarii schimbă, dar tot clasicii trebuie să vină să aşeze. Şi, oricum, revoluţionarii mor repede.

Revenind la Nichita Stănescu, ştim cu toţii că el s-a afirmat după moartea lui Labiş. Labiş care se ducea în redacţii şi se bătea cu pumnul în piept şi ţinea discursuri despre partid. Un colos literar, un scriitor care l-a complexat pe Stănescu. Poate cineva să spună mare poet român fără să-i asocieze termenul de comunist? Nu. Pentru că după aceea prea puţin s-a întâmplat. Trebuie să recunoaştem că literatura noastră e foarte mică şi nesemnificativă din punct de vedere al cantităţii. Literatura e un ghem. La noi, literatura e un ghem meschin. Tocmai de aceea, în 18 ani de libertate, atenţie libertate, nu s-a scos nimic care să ajungă la valoarea scrierilor din obsedantul deceniu de exemplu.

Nichita Stănescu nu a fost primit cu lauri de către criticii vremii. Eu, personal, am fost la Bucureşti cu alţi câţiva poeţi cvasi-anonimi şi am asistat la un proces fictiv în care Stănescu era tratat ca-n procesele din 50. Apoi l-au lăsat în pace. Până şi partidul l-a lăsat în pace. Era considerat inofensiv.

În ceea ce priveşte critica afişată de CTP. Pentru ca un critic să fie bun, trebuie să aleagă 2-3 reprezentaţi naţionali şi apoi să-i introducă în contextul universal. Nu să ia o poezie a unui om de pe stradă şi s-o compare cu una a lui Arghezi. Ce a făcut Manolescu? O lucrare de excepţie raportată la o scriitură nesemnificativă. Să fii Papă pe România e prea puţin şi nu contează. Deşi Nichita Stănescu nu e pe „gena” mea şi nu mi-a plăcut niciodată, eu trebuie să-i afirm şi să-i confirm valoarea. Cristian Tudor Popescu e cronicar politic, nu critic literar. El dărămă mituri şi valori aşa cum Guvernul dărâmă parcuri şi biserici.”

Îi dau dreptate domnului Theodor Parapiru. Suntem o naţie canibală şi ne mâncăm între noi. Ba considerăm operele lui Brâncuşi degradante, ba îl hăituim pe Eugene Ionesco şi apoi îi trimitem coroane de flori şi aveam impresia că o să stea la loc de cinste lângă mormântul lui, ba unul dintre cei mai mari critici literari citeşte lucrări româneşti în franceză la Paris. Ne complacem în a dărâma mituri şi în a degrada adevărate simboluri. Pretindem că ştim totul când de fapt habar nu avem de nimic. Suntem un fel de Chiriţa care spune „furculision” la Summitul Francofon…

Thomas Jefferson - poveste de iubire şi scandal public

Într-o zi, cu puţin înainte de a muri, Martha Jefferson a cerut toc, cerneală, hârtie şi un exemplar din romanul lui Laurence Sterne „Tristram Shandy”. Era opera preferată a Jeffersonilor, iar atunci a răsfoit filele până la un pasaj deosebit de emoţionant. Apucând tocul, a copiat următoarele rânduri din roman: „Timpul se pierde prea repede: fiecare literă scrisă îmi spune cât de repede trece viaţa peste pana mea. Zilele şi orele me zboară pe deasupra capetelor ca norii unei seri vântoase, pentru a nu se întoarce niciodată – totul se grăbeşte înainte”. Jefferson a luat tocul din mâna soţiei sale şi a copiat restul paragrafului: „Şi ori de câte ori îţi sărut mâna ca să-ţi spun adio, fiecare moment fără tine este preludiul despărţirii eterne pe care o vom trăi în curând”. Thomas Jefferson a păstrat coala aceea de hârtie toată viaţa. După moartea sa, familia a descoperit-o într-un sertar secret al pupitrului său. Felul în care arăta, mototolită şi îngălbenită, demonstra că Jefferson o recitise de nenumărate ori. Şi, ascunse în cutele hârtiei, erau şuviţe din părul Marthei Jefferson şi al celor doi bebeluşi pe care Jefferson îi pierduse.

Aceasta este povestea omului care a fost acuzat timp de două secole că şi-ar fi înşelat soţia cu o sclavă şi I-ar fi dăruit acesteia şase copii. A fost poate unul din cele mai mari scandaluri ale istoriei universale. O enigmă în stare de cercetare care nu a reuşit decât să obţină rezultate probabile până în prezent. Ce învăţăm de aici? Că iubirea îmbracă atâtea forme încât ne e greu să aplicăm o normă care să stabilească ce e adevărat şi ce nu în iubire. Autenticitatea nu stă în şabloanele sociale şi nu se regăseşte nici în grimasele masei de populaţie. Un om care poate trăda, poate iubi în acelaşi timp. Un om care minte poate oferi mai mult decât unul care spune un banal adevăr în fiecare zi. Un om pe care-l judecaţi astăzi, s-ar putea să fie singurul care poate să vă ofere ceea ce aveţi nevoie mâine. Întindeţi mâna ţi zâmbiţi. În fiecare dintre noi stă un om care poate salva pe cineva la un moment dat…

Efectul Fluture

De Efectul Fluture aţi auzit? Oamenii de ştiinţă au descoperit că mica turbulenţă creată de un fluture care bate din aripi în Tokyo se poate transforma într-o tornadă în Arkansas. Iar o persoană care trânteşte portiera automobilului în Iowa poate influenţa vremea în Brazilia. Toate lucrurile se leagă la un nivel mai profund al realităţii. Şi acum, toate acestea la un nivel minimal şi anume propria persoana. Nu vă face acest lucru să aveţi mai multă încredere în voi? Să vă daţi seama că nu sunteţi deloc mici în univers şi că, din contră, de voi pot depinde atât de multe? Că toate etapele prin care trecem cu toţii au un scop anume şi provoacă nişte lucruri greu de imaginat? Să aveţi o dată răgazul să vă uitaţi la „Latter Days”. Se spune acolo că viaţa e de fapt ca revistele de benzi desenate. O mulţime de puncte. Dacă eşti foarte aproape de imagine nu ai cum să vezi decât o mulţime de puncte eterogene fără niciun temei. Dar dacă te depărtezi îţi poţi vedea eroii preferaţi. La fel facem şi noi. Uităm că timpul trebuie să treacă ca să stabilim o valoare exactă a unui eveniment. Uităm că nu rămânem decât cu senzaţii şi amintiri la sfârşit. Că o perioadă proastă acum va fi mai târziu o dovadă a faptului că ştim să fim fericiţi. Şi uităm că oricât de greu ne-ar fi avem întotdeauna puterea să depăşim tot ceea ce ne stă în cale. De unde această forţă? Tocmai asta e dovada că nimic nu e întâmplător, că nu ne trezim într-o dimineaţă şi vedem în faţa casei un stejar masiv pe care nu l-am mai văzut niciodată până acum. Pentru că în toate există o aşa-zisă sămânţă… un lucru care le declanşează pe celelalte. Şi dacă nu o înţelegem, nu înseamnă că ea nu există. Mai bine încercaţi să faceţi ca omul de ştiinţă care-şi pune o potcoavă la uşa laboratorului. Colegii îl întreabă: „Tu chiar crezi în lucrurile astea?” „Nu, dar am auzit că are efect chiar dacă nu crezi!”

Nu accepta zona 1!

Deseori ne întrebăm oare de ce viaţa e o mare nebuloasă cu doar câteva paroxisme personale prin a căror senzaţie trăim după momentul în care au trecut. Deseori avem impresia că trăim aşa de monoton, deşi, la nivel teoretic, urâm banalitatea şi cotidianul. Citeam zilele trecute « Puterea Kabbalei – tehnologie pentru suflet» de Yehuda Berg. O lectură uşoară fără spectacol din punct de vedere literar. O carte care măcar din acest punct de vedere are un target larg. Dar să nu ne depărtăm foarte tare şi să ne pierdem în detalii. Potrivit Kabbalei, viaţa noastră e compusă din dorinţe multiple a căror obiect este « lumina », satisfacerea tuturor dorinţelor, echilibrul pe care îl găsim şi de care nu trebuie să ne desprindem. Lumea se împarte aici în două. Zona 1 – zona fizică percepută prin intermediul celor 5 simţuri – şi zona 99 – lumea superioară acolo unde de altfel se află cea mai mare parte a realităţii şi totodată « lumina » -. Aceste două zone sunt despărţite printr-o cortină. Pe de o parte o lume îngrădită de timp şi spaţiu, pe de alta o lume care nu cunoaşte aceste concepte. Mult mai multe detalii găsiţi în scriitură. Dar mi-am adus aminte de această carte când spuneam despre viaţă şi nebuloasa ei cu un scop. Potrivit Kabbalei, noi ajungem la « lumină », dar defectul nostru este că nu ştim s-o permanentizăm datorită factorilor ce provin din zona 1 care deseori ne constrâng, iar noi ne complacem în această situaţie. Nimic mai adevărat. De câte ori nu aţi vrut să profitaţi de un lucru în care, la vremea respectivă, credeaţi şi eraţi convinşi că vă va aduce un bine, dar din cauza constrângerilor de orice ordin aţi renunţat la a-l îndeplini şi aţi rămas cu un gust amar şi cu întrebarea : « Şi dacă… ? » Sau de câte ori v-aţi stricat un moment plăcut cu un prieten drag doar pentru că barmanul a înţeles greşit comanda ? Aceşti factori sunt de natură exterioară şi ne schimbă starea şi dorinţele de fiecare dată când avem de a face cu ei. Provocarea este să-i lăsăm deoparte şi să ne continuăm existenţa întru satisfacerea a ceea ce este important, fără aceste detalii « minore » care ne împovărează perpetua noastră încearcarea de a face în aşa fel încât să ne fie bine…

- va urma -

Blogul lui Fukuyama

Recent am observat că filosoful Francis Fukuyama are blog. Ceea ce este de admirat pentru că astfel cei tineri şi tind sa cred că nu numai ei vor avea acces la ceea ce publică distinsul în aşa numitul blog-editorial. Subiecte interesante din punctul meu de vedere şi rânduri ce merită citite mai ales de cei interesaţi să-şi dea cu părerea în ceea ce priveşte politica externă. Există şi o adresă de e mail la care poate fi contactat, o biografie, o listă cu cărţile publicate şi diverse linkuri utile. Merită să încercaţi. Mai ales că înainte de a fi blogger, Francis Fukuyama este un expert în politică a cărui părere chiar contează. So, try it !

http://the-american-interest.com/contd/