Mă gândeam zilele trecute la ceea ce reprezint şi încercam să fac cunoştinţă cu mine. Să mă prezint într-un fel mie, cel pe care îl pot minţi ori foarte mult ori deloc. Melodrama din capul meu mă face câteodată să uit lucrurile importante din jurul meu. Mă face să judec, deşi urăsc să fiu judecat, mă face să dau de înţeles că sunt supărat şi ofensat doar pentru ego ul şi binele propriu, mă face să par impenetrabil atunci când îmi susţin unul din discursurile repetate de-a lungul vremii. Mă face să mai fumez câte o ţigară singur în parc, gândindu-mă cât de fraier sunt. Fraier că nu ştiu să evit ceea ce chiar îmi face rău. Fraier că nu ştiu să adopt o poziţie pe care să mi-o menţin până la sfârşit. Fraier că încă îmi este teamă să get real. Ascult o melodie şi mă gândesc instantaneu la o poveste de dragoste nemaipomenită, cu costume frumoase, răsărit şi litoral. Mă gândesc la discuţii interminabile lângă o sticlă bună de vin cu un om perfect. Mă gândesc la un sărut memorabil şi la o strângere de mână care să dăinuie până în ultima mea clipă. Şi, astfel, uit să realizez că exist, că respir şi că oricât de puţine s-ar îndeplini, tot am de ce să fiu fericit. Tocmai pentru că am ocazia să-mi imaginez aceste lucruri, ar trebui să zâmbesc. Şi tocmai pentru că acum plâng, ar trebui să zâmbesc. Încă simt şi asta mă face viu. Încă pot să iubesc şi să urăsc un lucru în acelaşi timp. Încă pot să-mi simt venele pocnind atunci când nu-mi convine ceva. Zâmbesc şi plâng. Şi, mai presus de toate, sunt viu…
Just life…
Zilele trecute Andra mi-a spus entuziasmata “cea mai frumoasa poveste de dragoste pe care o auzise vreodata”. Am privit-o plina de interes cum imi povestea despre el – barbatul cu origini somaleze, nascut in India, educat in Anglia si plecat in vacanta in Franta, si despre ea – romanca 100% nascuta si crescuta intr-o familie de conservatori ce pastreaza strict traditiile din toamna anului 1800.
Ea reuseste sa scape din stransoare parintilor si pleaca la un schimb de experienta in Franta. Acolo… surpriza! Il intalneste pe el. Incepe o frumoasa poveste de dragoste ce rezista tuturor obstacolelor: de la mii de kilometri, la diferente cuturale, pigmentare si pana la uriasul impediment: familia (ei). Relatia a continuat, iar astazi cei doi pasesc rapid spre altar. Andra, cea vesnic cerebrala si rece, a incheiat povestea cu un zambet urias pe buze.
Am privit-o nedumerita incercand sa gasesc splendoarea in aceasta poveste. Adica doi oameni care se iubesc, dar care isi petrec impreuna doua luni pe an au o relatie frumoasa? Fata aceea, santajata sentimental de familie, nevoita sa aleaga intre parinti si iubit, sa isi paraseasca tara natala si toti prietenii, este fericita? Eu cred ca situatia este tragica! Este si asa suficient de dificil sa faci trecerea de la viata dusa in sanul calduros al familiei la cea de cuplu. Sa renunti cu totul la familie este pur si simplu dramatic. Culmea este ca oamenii considera romantica situatia data. “Romeo si Julieta” este nu numai cea mai celebra, dar ci cea mai indragita poveste de dragoste a tuturor timpurilor. Orice film sau orice telenovela urmeaza un fir epic asemanator… tocmai pentru ca publicul savureaza (uneori devoreaza) subiectul.
Singura explicatie pe care o gasesc este ca majoritatea oamenilor considera ca nu iubesti cu adevarat decat daca faci sacrificii, daca renunti la ceva drag pentru a primi “darul suprem” – iubirea absoluta. Tocmai din acest motiv tindem sa ne indragostim de fel si fel de oameni – pentru ca astfel avem pretextul de a face sacrificii; sacrificiul insa nu ne ofera garantia ca am ales corect persoana.
Sunt sceptica si critica tocmai pentru ca am cazut in plasa “mitului sacrificiului”. Poate ca povestea spusa de Andra este si povestea mea sau a prietenei mele sau a ta! Diferenta este ca eu am aflat ce s-a intamplat si dupa ce “am incalecat capsuna”. In cazul meu, povestea a fost o mare minciuna; atunci cand suntem indragostiti nu vedem adevarul nici cand se gaseste imediat sunt nasul nostru. Am renuntat la tot si am primit in schimb numai suferinta si tristete, caci printul meu s-a transformat in broasca raioasa si a ramas astfel in ciuda saruturilor si a imbratisarilor mele. Este dificil sa incetam sa mai credem in povesti; am crescut cu ele si ne-am visat ca fiind personaje principale. Nu ne-am gandit niciodata ca personajele secundare pot fi mai fericite: ele nu sacrifica nimic si nu se afla in lumina reflectorului. Aceste personaje secundare au timp de dragoste, timp pe care altii il aloca razboilui cu balauri fictivi.
Toata copilaria mi-am dorit sa fiu printesa; sa ma rapeasca un capacaun si sa ma salveze un Fat-Frumos. Astazi, sper eu, ceva mai matura decat atunci, imi doresc sa fiu orice altceva decat printesa. Imi doresc monotonia unei iubiri comune; imi doresc sa fiu un personaj real, dar fericit, si nu subiectul unei povesti sau al unui articol, in care sa fiu invidiata de toti pentru povestea de dragoste pe care o traiesc, dar sa imi inabusesc in perna lacrimile in fiecare noapte….
Sursa : http://www.kudika.ro/articol/relatii/3587/Povesti-de-dragoste.html
Efectul Fluture
De Efectul Fluture aţi auzit? Oamenii de ştiinţă au descoperit că mica turbulenţă creată de un fluture care bate din aripi în Tokyo se poate transforma într-o tornadă în Arkansas. Iar o persoană care trânteşte portiera automobilului în Iowa poate influenţa vremea în Brazilia. Toate lucrurile se leagă la un nivel mai profund al realităţii. Şi acum, toate acestea la un nivel minimal şi anume propria persoana. Nu vă face acest lucru să aveţi mai multă încredere în voi? Să vă daţi seama că nu sunteţi deloc mici în univers şi că, din contră, de voi pot depinde atât de multe? Că toate etapele prin care trecem cu toţii au un scop anume şi provoacă nişte lucruri greu de imaginat? Să aveţi o dată răgazul să vă uitaţi la „Latter Days”. Se spune acolo că viaţa e de fapt ca revistele de benzi desenate. O mulţime de puncte. Dacă eşti foarte aproape de imagine nu ai cum să vezi decât o mulţime de puncte eterogene fără niciun temei. Dar dacă te depărtezi îţi poţi vedea eroii preferaţi. La fel facem şi noi. Uităm că timpul trebuie să treacă ca să stabilim o valoare exactă a unui eveniment. Uităm că nu rămânem decât cu senzaţii şi amintiri la sfârşit. Că o perioadă proastă acum va fi mai târziu o dovadă a faptului că ştim să fim fericiţi. Şi uităm că oricât de greu ne-ar fi avem întotdeauna puterea să depăşim tot ceea ce ne stă în cale. De unde această forţă? Tocmai asta e dovada că nimic nu e întâmplător, că nu ne trezim într-o dimineaţă şi vedem în faţa casei un stejar masiv pe care nu l-am mai văzut niciodată până acum. Pentru că în toate există o aşa-zisă sămânţă… un lucru care le declanşează pe celelalte. Şi dacă nu o înţelegem, nu înseamnă că ea nu există. Mai bine încercaţi să faceţi ca omul de ştiinţă care-şi pune o potcoavă la uşa laboratorului. Colegii îl întreabă: „Tu chiar crezi în lucrurile astea?” „Nu, dar am auzit că are efect chiar dacă nu crezi!”
Nu accepta zona 1!
Deseori ne întrebăm oare de ce viaţa e o mare nebuloasă cu doar câteva paroxisme personale prin a căror senzaţie trăim după momentul în care au trecut. Deseori avem impresia că trăim aşa de monoton, deşi, la nivel teoretic, urâm banalitatea şi cotidianul. Citeam zilele trecute « Puterea Kabbalei – tehnologie pentru suflet» de Yehuda Berg. O lectură uşoară fără spectacol din punct de vedere literar. O carte care măcar din acest punct de vedere are un target larg. Dar să nu ne depărtăm foarte tare şi să ne pierdem în detalii. Potrivit Kabbalei, viaţa noastră e compusă din dorinţe multiple a căror obiect este « lumina », satisfacerea tuturor dorinţelor, echilibrul pe care îl găsim şi de care nu trebuie să ne desprindem. Lumea se împarte aici în două. Zona 1 – zona fizică percepută prin intermediul celor 5 simţuri – şi zona 99 – lumea superioară acolo unde de altfel se află cea mai mare parte a realităţii şi totodată « lumina » -. Aceste două zone sunt despărţite printr-o cortină. Pe de o parte o lume îngrădită de timp şi spaţiu, pe de alta o lume care nu cunoaşte aceste concepte. Mult mai multe detalii găsiţi în scriitură. Dar mi-am adus aminte de această carte când spuneam despre viaţă şi nebuloasa ei cu un scop. Potrivit Kabbalei, noi ajungem la « lumină », dar defectul nostru este că nu ştim s-o permanentizăm datorită factorilor ce provin din zona 1 care deseori ne constrâng, iar noi ne complacem în această situaţie. Nimic mai adevărat. De câte ori nu aţi vrut să profitaţi de un lucru în care, la vremea respectivă, credeaţi şi eraţi convinşi că vă va aduce un bine, dar din cauza constrângerilor de orice ordin aţi renunţat la a-l îndeplini şi aţi rămas cu un gust amar şi cu întrebarea : « Şi dacă… ? » Sau de câte ori v-aţi stricat un moment plăcut cu un prieten drag doar pentru că barmanul a înţeles greşit comanda ? Aceşti factori sunt de natură exterioară şi ne schimbă starea şi dorinţele de fiecare dată când avem de a face cu ei. Provocarea este să-i lăsăm deoparte şi să ne continuăm existenţa întru satisfacerea a ceea ce este important, fără aceste detalii « minore » care ne împovărează perpetua noastră încearcarea de a face în aşa fel încât să ne fie bine…
Blogul lui Fukuyama
Recent am observat că filosoful Francis Fukuyama are blog. Ceea ce este de admirat pentru că astfel cei tineri şi tind sa cred că nu numai ei vor avea acces la ceea ce publică distinsul în aşa numitul blog-editorial. Subiecte interesante din punctul meu de vedere şi rânduri ce merită citite mai ales de cei interesaţi să-şi dea cu părerea în ceea ce priveşte politica externă. Există şi o adresă de e mail la care poate fi contactat, o biografie, o listă cu cărţile publicate şi diverse linkuri utile. Merită să încercaţi. Mai ales că înainte de a fi blogger, Francis Fukuyama este un expert în politică a cărui părere chiar contează. So, try it !
http://the-american-interest.com/contd/
