8 martie fericit…

Ziua Internaţională a Femeii, alias 8 martie a ajuns pentru noi, est europenii recent europenizaţi un prilej de a celebra din nou un fel de Sfântul Valentin. Aceleaşi inimioare roşii pe băţ cu zuluf, aceleaşi inimioare din pluş care spun „I love you” de trei ori, aceeaşi comercianţi care dau orice cinci lucruri la preţ de patru. Felicitările şi abordările personale nu mai sunt la modă, ci doar cărţile de la Helen Exley de la Humanitas care au acelaşi mesaj: „Cea mai bună mamă/iubită!”

Apoi mergem să cumpărăm cadoul propriu zis. Bijuterii, maşini noi, lanţuri din tinichea cu mărţişor, ceasuri scumpe şi femei cu genţi Hermes încântate de noua achiziţie. E un haos total în toate magazinele şi o îmbulzeală de nedescris la florării. Lumea aleargă după cadouri cât mai scumpe la ofertă.

Ţin minte că atunci când eram şi mai mic decât acum la şcoală o zi întreagă desenam felicitări pentru mama. Majoritatea erau cu ghiocei, sori şi prinţese. Le coloram viu şi scriam stângaci 8 Martie şi La mulţi ani, mama! Mai făceam una şi pentru învăţătoare şi o duceam la catedră împreună cu cele trei clasice garoafe cumpărate cu o seară înainte. Era o perioadă frumoasă în care mă bucuram enorm de bomboana „Silvana” pe care o primeam de la învăţătoare şi de reuşita unei felicitări, în viziunea mea, reuşite. Ştiu şi că îi ceream tatălui meu bani dimineaţa, fără să vadă mama şi-i cumpăram diverse lucruri – nesemnificative ca valoare financiară – după şcoală într-o grabă extraordinară ca să nu cumva să întârzii şi să-şi dea seama. Nu sunt nostalgic neapărat ci doar un pic trist când văd că lumea a uitat de fapt că a venit primăvara. Simţeam altfel atunci. Poate şi pentru că eram mai mic decât acum şi problemele erau aproape inexistente în ceea ce mă privea. Sau poate pentru că într-adevăr era diferit. A şi vă mai amintiţi poza de la grădiniţă din spatele panoului albastru pe fundalul căreia era scris cu caractere mari şi roşii 8 Martie? Tare mândru eram când o aduceam acasă. În rest, eu vă urez o perioadă plină de fericire pe toate planurile alături de oameni de calitate, un zâmbet larg şi plimbări lungi prin parc.

A venit primăvara…

Şi uite că a venit şi primăvara… a venit şi soarele… a venit şi carnetul meu de şofer după atâtea luni în care vedeam praful depunându-se pe automobilul din faţa blocului :))… Azi sunt mândru de mine… Da mă uite că am ajuns să spun şi asta… dar îmi trece repede, staţi liniştiţi.
Şi trecând peste momentul de mândrie, chiar sunt foarte bucuros că în sfârşit pot şi eu să mă plimb pe 10 m de faleză pe care îi mai avem după ce s-au gândit edilii să facă centru de epurare în singurul loc de promenadă al Galaţiului. Vă iubesc, domnule primar ! Vă voi vota cu zel … şi nu cred că-s singurul. Mă mai bucur şi că de acum o să se poarte haine din ce în ce mai mici şi mai mulate pe corp, că vor răsări fustele scurte care le vor face bărbaţilor venele să crape, că voi porni aerul condiţionat şi voi uita să-l opresc, că n-o să se poată respira prin clase şi că vom merge cu rolele să ne rupem mâinile şi picoarele. Şi să nu uităm de cinstea interminabilă dintre 1 şi 8 martie, de cafelele plătite şi de lipsa banilor pentru ţigări.
Şi totuşi, chiar mă bucur că a venit primăvara… Suflete calde vă doresc şi o mână pe care s-o ţineţi cu drag de fiecare dată când ieşiţi din casă…

Am nevoie de mine…

Uite un alt post pe care nu-l va citi nimeni :))…

Sunt momente în care simţi că deşi nu ai aproape nimic, eşti foarte ok on your own. Dar sunt şi momente în care faptul că nu ai nimic te doare. Şi nu vreau să fie asta o formă de a mă plânge, lamenta şi a stârni lacrimi melodramaticilor. Chiar există clipe când eşti gol şi nici măcar nu ai puterea să zici asta ca să fii compătimit. Nu ai nevoie de cuvinte, de discuţii lungi filozofice – poate altă dată te-ar fi ajutat – ci ai nevoie doar de un whisky bun, un pachet de ţigări şi o melodie care-ţi aduce aminte de vremurile în care te simţeai perfect. Ai nevoie de tine însuţi mai mult ca niciodată. Ai nevoie să treci peste „golul de aer” în care te afli. Ai nevoie să simţi din nou, să plângi din no şi să ai curajul să spui FUCK IT… cred că-ţi trebuie acum un moment istoric pentru tine, un moment în care chiar să faci ceva ce mai târziu vei ţine minte cu siguranţă. La un moment dat aveai nevoie de calm şi de pace. Acum asta te omoară. Nici zgomotul celorlalţi nu te ajută prea mult dar măcar îţi creează un fundal mai puţin dureros. Toţi trebuie să ne regăsim cumva în ceva sau în cineva… Am nevoie de mine mai mult ca niciodată…

Apropo, Happy Valentine’s Day! 🙂

Se termină…

Aşa mă obosesc nişte lucruri în ultima perioadă… am început să am impresia şi din păcate să mi-o confirm că oamenii nu-s deloc aşa cum credem de fapt. Deşi sună banal şi aţi auzit asta de sute de ori, credeţi-mă… trebuie să vi-o asumaţi la nivel practic ca să poată avea efect. Teoretic toţi suntem pregătiţi să fim dezamăgiţi, toţi ne aşteptăm chipurile ca cei în care am crezut să ne dezamăgească…cică „aşa ne-a învăţat viaţa: să fim neîncrezători şi să acordăm greu credit unui anumit lucru”. Dar ştiţi foarte bine că niciodată nu faceţi aşa. Niciodată nu vă gândiţi înainte să săriţi cu capul înainte să ajutaţi pe cineva… băgaţi mâna în foc de fiecare dată atunci când vine vorba de cel cu care vă petreceţi majoritatea timpului şi-i intuiţi toate reacţiile. Poate vi s-a întâmplat să spuneţi aceeaşi frază în acelaşi timp. Sau să vă distreze un banc pe care-l tot repetaţi, obsesiv pentru ceilalţi, valoros pentru voi. Sunt mulţi de poate şi prea puţin de sigur pe lumea asta. Sunt prea multe lucruri care te fac să urli în fiecare dimineaţă şi prea puţine ca să te bucuri de ceea ce numeşti viaţă. Cărţile, filmele şi melodiile se termină la un moment dat. Nici acolo nu poţi trăi o veşnicie, deşi… poate asta şi-ai dori cel mai mult. Şi visele nutrite cu ochi deschişi de la cafeaua de dimineaţa şi ţigara de rigoare şi ele se termină. În general se termină tot şi-n mică măsură te aştepţi la asta. Dar greu e atunci când chiar se întâmplă. Când chiar se întâmplă să simţi că nimeni nu mai e capabil să te înţeleagă…

Sunt viu…

Mă gândeam zilele trecute la ceea ce reprezint şi încercam să fac cunoştinţă cu mine. Să mă prezint într-un fel mie, cel pe care îl pot minţi ori foarte mult ori deloc. Melodrama din capul meu mă face câteodată să uit lucrurile importante din jurul meu. Mă face să judec, deşi urăsc să fiu judecat, mă face să dau de înţeles că sunt supărat şi ofensat doar pentru ego ul şi binele propriu, mă face să par impenetrabil atunci când îmi susţin unul din discursurile repetate de-a lungul vremii. Mă face să mai fumez câte o ţigară singur în parc, gândindu-mă cât de fraier sunt. Fraier că nu ştiu să evit ceea ce chiar îmi face rău. Fraier că nu ştiu să adopt o poziţie pe care să mi-o menţin până la sfârşit. Fraier că încă îmi este teamă să get real. Ascult o melodie şi mă gândesc instantaneu la o poveste de dragoste nemaipomenită, cu costume frumoase, răsărit şi litoral. Mă gândesc la discuţii interminabile lângă o sticlă bună de vin cu un om perfect. Mă gândesc la un sărut memorabil şi la o strângere de mână care să dăinuie până în ultima mea clipă. Şi, astfel, uit să realizez că exist, că respir şi că oricât de puţine s-ar îndeplini, tot am de ce să fiu fericit. Tocmai pentru că am ocazia să-mi imaginez aceste lucruri, ar trebui să zâmbesc. Şi tocmai pentru că acum plâng, ar trebui să zâmbesc. Încă simt şi asta mă face viu. Încă pot să iubesc şi să urăsc un lucru în acelaşi timp. Încă pot să-mi simt venele pocnind atunci când nu-mi convine ceva. Zâmbesc şi plâng. Şi, mai presus de toate, sunt viu…

Just life…

Zilele trecute Andra mi-a spus entuziasmata “cea mai frumoasa poveste de dragoste pe care o auzise vreodata”. Am privit-o plina de interes cum imi povestea despre el – barbatul cu origini somaleze, nascut in India, educat in Anglia si plecat in vacanta in Franta, si despre ea – romanca 100% nascuta si crescuta intr-o familie de conservatori ce pastreaza strict traditiile din toamna anului 1800.

Ea reuseste sa scape din stransoare parintilor si pleaca la un schimb de experienta in Franta. Acolo… surpriza! Il intalneste pe el. Incepe o frumoasa poveste de dragoste ce rezista tuturor obstacolelor: de la mii de kilometri, la diferente cuturale, pigmentare si pana la uriasul impediment: familia (ei). Relatia a continuat, iar astazi cei doi pasesc rapid spre altar. Andra, cea vesnic cerebrala si rece, a incheiat povestea cu un zambet urias pe buze.

Am privit-o nedumerita incercand sa gasesc splendoarea in aceasta poveste. Adica doi oameni care se iubesc, dar care isi petrec impreuna doua luni pe an au o relatie frumoasa? Fata aceea, santajata sentimental de familie, nevoita sa aleaga intre parinti si iubit, sa isi paraseasca tara natala si toti prietenii, este fericita? Eu cred ca situatia este tragica! Este si asa suficient de dificil sa faci trecerea de la viata dusa in sanul calduros al familiei la cea de cuplu. Sa renunti cu totul la familie este pur si simplu dramatic. Culmea este ca oamenii considera romantica situatia data. “Romeo si Julieta” este nu numai cea mai celebra, dar ci cea mai indragita poveste de dragoste a tuturor timpurilor. Orice film sau orice telenovela urmeaza un fir epic asemanator… tocmai pentru ca publicul savureaza (uneori devoreaza) subiectul.

Singura explicatie pe care o gasesc este ca majoritatea oamenilor considera ca nu iubesti cu adevarat decat daca faci sacrificii, daca renunti la ceva drag pentru a primi “darul suprem” – iubirea absoluta. Tocmai din acest motiv tindem sa ne indragostim de fel si fel de oameni – pentru ca astfel avem pretextul de a face sacrificii; sacrificiul insa nu ne ofera garantia ca am ales corect persoana.

Sunt sceptica si critica tocmai pentru ca am cazut in plasa “mitului sacrificiului”. Poate ca povestea spusa de Andra este si povestea mea sau a prietenei mele sau a ta! Diferenta este ca eu am aflat ce s-a intamplat si dupa ce “am incalecat capsuna”. In cazul meu, povestea a fost o mare minciuna; atunci cand suntem indragostiti nu vedem adevarul nici cand se gaseste imediat sunt nasul nostru. Am renuntat la tot si am primit in schimb numai suferinta si tristete, caci printul meu s-a transformat in broasca raioasa si a ramas astfel in ciuda saruturilor si a imbratisarilor mele. Este dificil sa incetam sa mai credem in povesti; am crescut cu ele si ne-am visat ca fiind personaje principale. Nu ne-am gandit niciodata ca personajele secundare pot fi mai fericite: ele nu sacrifica nimic si nu se afla in lumina reflectorului. Aceste personaje secundare au timp de dragoste, timp pe care altii il aloca razboilui cu balauri fictivi.

Toata copilaria mi-am dorit sa fiu printesa; sa ma rapeasca un capacaun si sa ma salveze un Fat-Frumos. Astazi, sper eu, ceva mai matura decat atunci, imi doresc sa fiu orice altceva decat printesa. Imi doresc monotonia unei iubiri comune; imi doresc sa fiu un personaj real, dar fericit, si nu subiectul unei povesti sau al unui articol, in care sa fiu invidiata de toti pentru povestea de dragoste pe care o traiesc, dar sa imi inabusesc in perna lacrimile in fiecare noapte….

Sursa : http://www.kudika.ro/articol/relatii/3587/Povesti-de-dragoste.html